1.     Preliminarii: o punere în abis ? cetatea înghiţită

După 164 de ani de stăpânire otomană, la scurtă vreme după eliberarea Timișoarei și a Banatului, deci după 1716, victoria prinţului cuceritor Eugeniu de Savoya, cel căruia Leibniz îi dedicase Monadologia, era celebrată într-un mod ceva mai ciudat la Curtea Imperială vieneză. Împăratul îi închina Eroului însăși cetatea Timișoarei, pe o tavă de argint aurit, așa cum fusese ea asediată. Redusă la scară, desfătând ochiul și papilele gustative, ea se înfăţișa celor prezenţi ca o reverie liliputană: cetatea propriu-zisă ? din zahăr candel; bastioanele ?din doboș tort; turnurile și crenelurile ? din griliaș; șanţurile de apărare ? din cozonac; câmpia ? din pișcoturi; copacii și iarba ? din fistic; creștinii ? din bezele; turcii ?din ciocolată; fesurile ?din jeleuri colorate. Prinţului eliberator i se dă marea spatulă de aur, iar primului guvernator al Banatului, generalul conte Claude Florimond Mercy d?Argenteau, o spatulă mai mică, de argint. Ei dau semnalul de atac. În câteva minute, din splendida cetate a Timișoarei mai rămân șanţurile de apărare, câmpia și câteva turbane rătăcite. Scenă reală, consemnată de cronicari, dar și metaforă surâzător ironică a istoriei: un centru care își devoră simbolic marginile, spre a fi mai apoi, în timp, înghiţit, la rândul său, de acestea.

2.     Finis, confinium, limes, limen, frons,-tis, határ, granica sau surprizele etimologiei

În limba română, cuvântul cel mai puţin uzitat pentru a marca ideea de ?ţinut de graniţă?, ?zonă de vecinătăţi? este confins. El e întrebuinţat, ca atare, în limbajul hiper-specializat al istoricilor, juriștilor și poate al funcţionarilor de la cadastru (?ţinuturi confiniare?). Româna l-a moștenit ca neologism din franceză, ca și frontiera sau limita sau bariera sau bordura, de altfel. Cele mai frecvente, în limbajul curent, sunt graniţa (preluată de la vecinii slavi din sud, bulgari sau sârbi: granica) și hotarul (împrumutat cu tot cu verbele și substantivele care numesc actul deciziei, al unei atitudini tranșante, ferme, de la vecinii maghiari hatar. Din păcate, româna a pierdut în vorbirea comună bogăţia de sensuri a etimonurilor acestor cuvinte, astfel încât frontiera, graniţa, hotarul intensifică în primul rând aspectul separator, delimitator. În timp ce confiner, ca verb, denumește ? în funcţie de tranzitivitatea sau diateza sa ? și vecinătatea, apropierea, dar și izolarea, închiderea. După cum, liminalitatea, inclus în română doar ca un super-sofisticat neologism, atestă, prin analogie cu sensul său originar, acela de prag, de zonă tranzitorie, de spaţiu ambivalent, interstiţial, un non-loc, cu un înăuntruși un în afară extrem de relative, un nici-nici, un interval ambiguu.

Ca majoritatea termenilor referitori la vecinătăţile de graniţă, și confins își asociază ideea de margine, opusă evident unui centru (real și simbolic), în raport cu care își configurează o serie de strategii de poziţionare (centripete sau centrifuge), de la replicarea (uneori mimetic-aservită, diminuată/intensificată idilic/grotescă) a centrului, până la anularea acestuia.

În spaţiile plurale (etnic, rasial, confesional, lingvistic, cultural) aflate în zone de graniţă, există, în principiu, două posibilităţi de poziţionare identitară colectivă: fie frontierele identităţilor de grup se rigidizează, generând diferite forme de criză ? de la nesiguranţă, blocaj, izolare, separare, contradicţie, tensiune, până la escaladarea violentă a confruntării (Moscovici 1994, Mucchielli 1986), fie, cum e și cazul provinciei pe care o avem în vedere, Banatul, aceste in-between spaces (Bhabha 1994: 216-219) devin arealuri hibride, cu bariere permeabile, poroase, unde  identităţile se construiesc și reconstruiesc prin negocieri succesive.

 Confiniile produc un tip aparte de elemente culturale, eliberate de structurile lor obișnuite, recombinate, generând mituri, reţele simbolice, sisteme ritualice  (Turner 1968). După autorul citat, majoritatea acestor forme culturale stau sub semnul terifiantului, al bizarului. Cauza principală a acestui  tip de imaginar este, cu argumentele psihologiei sociale și antropologiei, valorizarea negativă a întâlnirii cu Celălalt (rezervă, teamă, blocarea dialogului, elaborarea de stereotipuri depreciative, discriminarea, marginalizarea, stigmatizarea, excluderea, izolarea, ghetoizarea, persecutarea și, la limită, exterminarea etc.). Dracula, ?omul negru? (ţiganul care fură copiii), ?femeia sălbatică? (o forţă stihială, supra-sexualizată, devoratoare), ?evreul rătăcitor? sau evreul-infanticid sunt doar câteva din miturile tenebroase  apărute sau amplasate, deloc întâmplător, în spaţiul cu frontierele atât de variabile și de vulnerabile al Europei Centrale.

3. Un mit reciclat ? paradisul terestru

Există, însă, la marginea de sud-est a Europei de mijloc o zonă inter confiniace pare să contrazică regula. În această provincie până și mitul vampirilor locali (descris de Augustin Calmet) e demontat știinţific de raportul arhiatrului Mariei Teresa, Gerhard van Swieten și, astfel, exorcizat. Aici este pusă prioritar în circulaţie și perpetuată în diferite forme o mitologie solară, pacifică, stenică, paradisiacă, rezultată și ea din întîlnirea cu diferitul (etnic, rasial, religios, lingvistic, cultural), o întâlnire, însă, de-dramatizată. Prezent în imaginarul colectiv sau individual, mitul Banatului ca paradis interetnic este dublat până astăzi de o suită de practici culturale  ritualizate, care îl perpetuează. Aceste vecinătăţi care, de aproape 300 de ani, au învăţatsă trăiască alături și, cel mai adesea, împreună, însușindu-și principiile acceptării diferitului, ale deschiderii, respectului pentru diversitate, ale unui neîncetat dialog, însoţit de o suită de forme de transfer cultural, de coabitare armonică durabilă, de solidarizare, dau nota specifică unei zone de interculturalitate inconfundabilă în spaţiul central-european. Am risca să afirmăm, idealizând poate, că ne aflăm în faţa unui unicat. I s-a spus deseori acestei provincii (în cele aproape 30 de istorii consacrate ei, scrise de germani, români, maghiari, sârbi, evrei sau italieni din secolul al XVIII-lea până astăzi, dar și în miile de pagini ale notelor de călătorie, în memorii, corespondenţe, jurnale, romane, poeme) Terra Nova, Mundus Novus, Pământul făgăduinţei, ?Eldorado din pustă?, ?Edenul târziu?, ?Minunata grădină?, ?Grădina dulce?,  Arcadia, Tărâmul Fericiţilor, Raiul pe pământ. Se născuse un mit. Oare de ce aici?

4.     Puţină geografie; puţină istorie

Banatul istoric este un areal cu o suprafaţă de aproape 30.000 km (28.526 km2), dintre care, în momentul de faţă, aproape 19.000 (18.966  km2 ) aparţin României, aprox. 10.000 (9.276 km2) ? Iugoslaviei și aprox. 300 (284 km2) ? Ungariei. Ca provincie istorică, el descrie un patrulater mărginit, precum Edenul, de patru râuri (Tisa ? la vest, Dunărea ? la sud, Mureșul ? la nord și, în mare, culoarul Cerna/Timiș ? spre răsărit.

 Fără să intrăm în detaliile istoriei acestei regiuni, să rememorăm că, după o  atestată perioadă de provincie romană, după un Ev Mediu tensionat, când Timișoara, ajunge, de pildă, la începutul  secolului al XIV-lea capitală a Imperiului Angevin (1315-1323), iar mai apoi avanpost al luptei anti-otomane, centru al luptei cruciate, în 1552 este cucerită de turci. Timp de 164 de ani Banatul se află sub ocupaţie turcă, un eilatla marginea Imperiului otoman. Pentru ca, la începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în 1716, să fie cucerit de armata imperială austriacă, sub conducerea prinţului Eugen de Savoia. Din acel moment, dar mai ales după pacea de la Passarowitz (1718),  Banatul își începe  o nouă istorie. El devine o provincie cu statut special, aflată din nou la margine, dar de această dată una a Imperiului Habsburgic, domeniu al Coroanei și Camerei Imperiale, laborator de experimentare a unei politici de colonizare eficientă, raţională, de exersare a tehnologiilor moderne în spaţii urbane și rurale.

O nouă ?Lume nouă? la marginea Europei Centrale, o provincie transformată pas cu pas dintr-o Terra incognita sălbatică într-o autentică ?Grădină a Edenului?, concepută și realizată în cel mai pur spirit al Luminilor, combinaţie reușită de pragmatism politic, raţionalitate, emancipare, modernitate. O regiune cu un destin fericit, s-ar putea spune, al cărei potenţial conflictual pe baze etnice și religioase a fost evaluat de studiile de polemologie aproape de cota zero.

  Datele statistice confirmă faptul că, în configuraţii variabile de la o epocă la alta, în acest teritoriu coabitează peste 20 de etnii și grupuri etnice (români, sârbi, germani, maghiari, evrei, ţigani, slovaci, croaţi, bulgari, ucrainieni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruși, arabi), care se manifestă religios în 8 confesiuni (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) și se exprimă în peste 20 de limbi.

Toate etniile amintite și-au organizat în ultimele trei secole forme de expresie culturală instituţionalizate sau nu, populare sau culte, în spaţiul citadin și rural, în mod continuu sau intermitent. Cel mai important lucru însă este că aceste forme nu au funcţionat monadic, ci au interferat. Bi-, tri- sau chiar cvadrilingvismul elitelor intelectuale, dar și al majorităţii locuitorilor Banatului până în anii de după al doilea război mondial (când configuraţia etnică a regiunii se modifică sensibil prin plecarea germanilor și a evreilor și prin noile colonizări cu populaţie românească din celelalte regiuni ale ţării) a funcţionat ca un factor de comunicare și apropiere decisiv.

 Alfabetizarea și gradul înalt de școlarizare al populaţiei a făcut posibilă apariţia unui număr impresionant de publicaţii periodice nu doar în limbile comunităţilor etno-culturale cele mai active și mai organizate (germană, română, maghiară, sârbă, slovacă, evreiască ? a cărei formă de exprimare lingvistică era asimilată uneia sau alteia din cele enumerate mai sus), ci și reviste cu pagini sau rubrici bi- și chiar trilingve, de la finele secolului al XIX-ea până (cu mici intermitenţe) pe tot parcursul secolului XX.Nici după 1918/1919, când Banatul tradiţional a fost împărţit, în proporţii diferite, celor trei state, această coeziune culturală specifică, de ansamblu, nu s-a pierdut.

Prin cultură (în sens extensiv) au fost astfel depășite solidarităţile ?naturale?, de ?sânge?, au fost atenuate efectele ideologiilor naţionaliste instrumentate politic în diferite etape de aproape toate comunităţile etnice, astfel încât enclavizarea dură pe criterii etno-lingvistice nu s-a produs. Sistemul de organizare a școlilor, manualele, ziarele, revistele, almanahurile, teatrele, cenaclurile, cafenelele, cluburile, asociaţiile femeilor, asociaţiile culturale pe baze profesionale (reuniunile numeroaselor bresle), inscripţionările stradale tri- sau cvadrilingve, echipele sportive, dar mai ales suita sărbătorilor laice și religioase, despre care va fi vorba în curând, au creat în Banat un climat propice nu doar manifestării, de peste 250 de ani, a unui multiculturalism  avant la lettre, așa cum îl definește lumea modernă, ci a depășirii limitelor acestuia printr-o interculturalitate fertilă.

Cauzele perpetuării acestui echilibru quasi-paradisiac au fost deja identificate de către istorici: dinamica și sistemul colonizărilor, numeroasele căsătorii mixte, cadrul legislativ încurajând ascensiunea meritocratică, și nu cea întemeiată pe privilegii, etosul specific lumii central-europene, un etos al instruirii (Nemoianu 1997), dublat de cel al muncii, stabilitatea economică și socială, bunăstarea, liberalismul încurajând respectul pentru individ și proprietate, progresul tehnologic. Toate acestea au contribuit la o distribuire relativ echilibrată, nefrustrantă, a resurselor economice, sociale și simbolice, fapt care a neutralizat din start posibilitatea declanșării unor conflicte majore pe criterii etnico-religioase.

5.     Micro-armonia

Ordinea substanţială, stabilitatea, securizarea protectoare, pacea armoniei, civilitatea, interesul, curiozitatea  respectuoasă pentru cultura celuilalt, calmul, măsura, decenţa, normalitatea, tihna, prosperitatea, un anume tip de monotonie și mediocritate, bunul simţ, punctualitatea, politeţea, previzibilitatea, confortul, fascinaţia regimului ?minor?, gustul pentru operetistic și kitsch, pentru feeric, pentru sărbătoresc în general, umorul senin, modestia, reveriile liliputane, bucuria temperată, sentimentalitatea soft, spaima de pasiuni devastatoare, oroarea de excese, refuzul extremelor. Simpla enumerare a reperelor acestu micro-paradis care pare a fi Banatul îl apropie fără doar și poate de un model idilic, identificat de cei mai mulţi cercetători unui univers neo-clasic, descins din ?etosul Biedermeier? (Nemoianu 1996). Numai că, activat în acest areal, deci în Banat, cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în primele decenii ale secolului XX, idilicul nu manifestă vreo incompatibilitate, nici măcar de suprafaţă, cu ideea de modernitate. Chiar și în mediul rural, el nu eantimodern, nu respinge progresul tehnologic. Dimpotrivă.

Acest univers idilic descris de noi cu atâta forţă idealizatoare este, însă, în realitate, departe de perfecţiunea paradisului terestru. Mai mult, chiar atunci când se apropie de pacea și otium-ul visate, el e mai degrabă monoton, banal, mediocru, plicticos, consumându-și întregul repertoriu de forme culturale în registru minor. Deși acest spaţiu a fost locul rădăcinilor sau atașamentelor afective ale unor autori de notorietate internaţională, de la Nikolaus Lenau, Adam Müller Guttenbrunn, Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Karl Kerényi, Arthur Schnitzler, Bartok Béla, Ioan Slavici, Bolyai János, Milos Crnjanski, Ady Endre, Márai Sándor, Kosztolányi Dezső, Camil Petrescu, Kaffka Margit, Danilo Kiš, Andrzej Kuśniewicz, Herta Müller, Richard Wagner, Sorin Titel, deși toţi aceștia au consemnat în diferite modalităţi (corespondenţă, memorii, jurnale, romane) urmele trecerii lor prin regiune, ei nu pot fi revendicaţi orgolios de Banat, din simplul motiv că majoritatea nu și-a creat marea operă aici.

Reeţine însă atenţia o întreagă pleiadă de autori importanţi pentru rolul lor de liant între culturi, prin trilingvismul lor, pentru traducerile dintr-o literatură în alta, pentru, de pildă, participarea comună la propulsarea  culturii Banatului interbelic: Franyó Zoltán, Franz Liebhard, Ioan Stoia Udrea, Andreas Lillin, Méliusz Jozsef, Petru Sfetca, Endre Károly, Wilhelm Stepper Tristis, René Fülop Miller.

 Rămâne, de asemeni, un lung șir de autori minori, diletanţi, mulţi scriind în dialect, avocaţi, ofiţeri, medici, meseriași, comercianţi, gospodine și, fapt unic (cel puţin în România), numeroși ţărani. Textele lor (cronici, jurnale, povestiri, scrisori, caiete de amintiri sau de reţete, utimele redactate în cel puţin două limbi) sunt importante nu pentru valoarea estetică, ci pentru cea de document. Le vom avea în vedere și pe acestea pentru a face o ultimă demonstraţie, sperăm că spre deliciul cititorului: anume că, deloc întâmplător, Banatul este locul în care paradisul e imaginat și trăit ca o feerie culinară.

6.     Feerile culinare sau paradisul ca speiss [Speisekammer]

Cu siguranţă, una din cele mai expresive forme care perpetuează mitul paradisului interetnic din Banat este sărbătorescul (laic sau religios), al cărui principal mesaj unificator și pacificator este transmis prin codul culinar. El domină detașat, spre deosebire de celelalte regiuni ale României, codul verbal, muzical, coregrafic sau vestimentar al ceremonialurilor. Nu e vorba doar de o opulenţă, de un belșug în sine, distribuit generos și voios tuturor, ca în alegoria rabelaisiană studiată de Bahtin. Nu e o simplă explozie de vitalitate dezinhibată, o naturalitate hedonistă repusă în drepturi, nu e doar pofta necenzurată. Nu e kiefulbalcanic al unei convivialităţi dezlănţuite.

 Și de această dată, energiile sunt temperate, materia e îmblânzită, civilizată. Culturalizată, am îndrăzni să spunem. O probează structura organizată geometric, arhitecturată savant a șpais-ului (cămara de alimente a bănăţenilor), unde coabitează fără prejudecăţi, cârnaţii șvăbești, sângeretele unguresc (véres),  murăturile sârbilor, telemeaua românilor și zacusca bulgărească, într-un reţetar preluat și îmbunătăţit reciproc. Același mesaj al convivialităţii îl transmit câteva sărbători laice perpetuate în mediul rural sau citadin: sărbătoarea cârnaţilor, sărbătoarea plăcintelor, concursul machetelor de zahăr, al animalelor de ciocolată, concursul tăierii porcului, dar și al fabricării porcișorilor de zahăr ars pentru revelion, concursul guliei (verzei, sfeclei, conopidei) uriașe, carnavalul saltimbancilor, festivalul berii sau al vinului etc. Ceea ce conferă o notă distinctă acestor sărbători este transformarea lor în  competiţii voioase nu doar între bunii gospodari, ci mai ales între gopodarii  diferitelor etnii, prilej de schimb cultural, liant al solidarizării, modalitate de perpetuare a unei identităţi regionale. Provocare surâzător orgolioasă, unde frontierele identităţilor culturale sunt  marcate, dar și  ?înghiţite?.

Cinci tipuri de scrieri consemnează, în maniere diferite, aceste micro-paradisuri conviviale: istoriile Banatului(realizate de autori germani, români, maghiari, sîrbi), textele scriitorilor profesioniștimai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar oricum validaţi ca atare (jurnale, memorii, corespondenţă, povestiri, romane), textele diletanţilor(în aceeași configuraţie de specii literare ca în cazul profesioniștilor), textele de presă (cronicile mondene, anunţurile și reclamele) și, poate cel mai spectaculos, caietele de reţetebi- sau tri-lingve.

Memoria multora din scriitorii profesioniști pe care i-am enumerat deja a reţinut episoade ale acestor paradisuri culinare. Ele au fost antologate și comentate ca atare (Babeţi, Ungureanu 1998), în capitolele Paradisul ca univers barocși Micro-armonia. Majoritatea fragmentelor sunt descriptive, încărcate de nostalgia rememorării unei lumi bine așezate, senine, chiar dacă provincialitatea ei e resimţită deseori ca registru minor al existenţei. Enumerarea, reconstituirea detaliată a cadrului sunt, în sine, destul de banal, de convenţional realizate. Efectul e însă unul de ansamblu, de atmosferă recuperată cu sensibilitate.

Abia modernitatea tîrzie, postbelică, recuperează acest univers, reciclând în registru ludic, ironic, parodic nu doar atmosfera amintită, ci și textele diletanţilor, caietele de reţete sau anunţurile de mică publicitate. Romanele post-moderne ale lui Danilo Kiš, Herta Müller, Sorin Titel, Livius Ciocârlie sau Daniel Vighi o fac în cel mai spectaculos mod cu putinţă.

Iată, de pildă, un fragment din romanul lui Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat(1988): ?Ce gătea mama? Pâine cu mac, gogoși presaţi, domino, alcazar, tort de fasole, cornuri de Paris, covrigi mânăstirești, rusișe elegant, bezele spumoase, pastă de gogoșari, marmorschnitte, ghiveci călugăresc, felii Marioara, Mignon punch, tortă Malacov, paștetă de brânză, găluște romane, gogoși pirogi, tortă Torontaler, Vargabeles, pogăcele piperate, șarlotă de mere, paștetă de găină, Pischinger torta, felii Mimoza, minciuni, vin de Tokai din măcieșe, milenium torta, cornuleţe cu chimion, salată pentru iarnă, prăjitură Diplomat, curcubeu, flaiș pita, șniţel umplut, pastă de cocus, aluat cu untură de la foale, bombe a la Mussolini, spinare de iepure, ciuperci cu beșamel, pătlăgele umplute, șatou de cafea, Rigo Iancsi, batoane a la Tom, frunză de vie, englișe biscuit, prăjitură Nero, Doboș torta, ouă regale, compot de prune cu oţet de vin, vaniliaș puszerli, pișcotă Rotschild, dovleac pentru iarnă, castraveţi în apă rece, rulouri cu spumă, mikado torta, karamelșnit, beţigașe cu sare, scrisori de dragoste, scufiţa roșie, mere învelite, franzele cu șuncă, alte franzele cu șuncă, felii de Orleans, marmeladă de pepeni, turtă dulce, buboș torta, damen capriţ, rossbuf, găluște de aur, dulceaţă de pătlăgele roșii, salată de beof, mere zbârlite, bișofs brot, Pressburg chifli, Ghizela Torta, Habor Palacsinta, budincă de șpenat, bezele de curmale, tort Egalitate, dulceaţă de gogonele, spanișe Wind, kakaoș, sutemeny, bombele dracului, pocher, gura moșului, cremeș, pătrăţele cu anison?.

Dar romanul care să transforme în pagină de mare literatură succesul din anul 2001 al nonagenarului Stefan Rosenauer, celebrul cofetar al Banatului interbelic, încununat cu laurii concursului euroregiunii DKMT pentru macheta de ciocolată a Operei din Timișoara și pentru cele șase viori miniaturale din zahăr cu corzi adevărate (dintre care pe una s-a cântat la Concertul de Anul Nou de la Viena), acest roman rămâne încă de scris.

                                                                        Adriana Babeţi

         

BIBLIOGRAFIE

Babeţi, A.; Ungureanu, C. coord. (1998),Europa Centrală. Memorie, Paradis, apocalipsă, Polirom, Iași

Bhabha, Homi, K. (1994), The Location of Culture, Routledge, London

Boia, Lucian (1997), Istorie și mit în conștiinţa românească, Humanitas, București

Bruckner, Pascal (2000), l?Euforie perpetuelle.Essai sur le devoir de bonheur, Grasset et Fasquelle, Paris

Chaunu, Pierre (1971), La civilisation de l?Europe des Lumi?res, B.Arthaud, Paris

Delumeau, Jean (1992), Une histoire du Paradis. Le jardin des délices, Fayard, Paris

Leu,Valeriu (1995), Banatul în memorialistica ?măruntă? sau istoria ignorată, Banatica, Reșiţa

Mucchielli, Alex (1986) ,l?Identité, PUF, Paris

Moscovici, Serge (1994), Psychologie sociale des relations ? autrui, Nathan,  Paris

Nemoianu, Virgil (1996), Micro-Armonia, Polirom, Iași

Nemoianu, Virgil (1997), Cazul etosului central-european [in] Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Polirom, Iași

Neumann, Victor (1997), Identités multiples dans l?Europe des régions. L?Interculturalité du Banat,  Hestia, Timișoara

Ungureanu, Cornel (2002) Mitteleuropa periferiilor, Polirom, Iași

Vultur, Smaranda coord. (2000), Germanii din Banat, Paideia, București