I. MASACRUL DE LA LUNCA

 
1. Mărturia scrisă a unui contemporan
al evenimentului
 
”Starea morală a populaţiei (gospodarilor) se înrăutăţeşte pe zi ce trece.
Fiecare caută să scape şi să fugă în România.
Persecuţiile, intrigile se înteţeau din zi în zi.
Ţăranul, lăsându-şi gospodăria, soţia şi copiii, lua drumul pribegiei, mai ales acei care erau de nuanţe naţionaliste.
Unii au trecut graniţa în toamna anului 1940, însă cei mai mulţi au căutat să treacă în lunile ianuarie şi februarie 1941.

Tinerii băieţi au fost chemaţi la primărie şi li s-a spus că vor fi luaţi în armată şi duşi departe în Rusia, unde vor face stagiul militar. Tot aşa şi fetele şi tinerii gospodari vor fi duşi la lucru în Rusia.
Văzând aceasta, tot tineretul se sfătuieşte şi se hotărăşte să treacă în România. Formându-se un grup mare de tineri, fete şi gospodari şi în seara zilei de 26 ianuarie 1941 au forţat graniţa să treacă în România.

Trădaţi (e vorba de unul Marieş, originar din Jucica şi însurat în Ostriţa) a reuşit să treacă graniţa numai Lizei Ion.[10] Unii s-au întors acasă datorită fugii, iar mulţi au fost prinşi sau împuşcaţi.

Peste 10 zile în seara de 6 februarie 1941, pe un ger şi viscol mare, un număr de 370 persoane din Buda, Mahala şi Cotul Ostriţei, s-au strâns lângă Cotul Ostriţei, (…) au pornit spre Mamorniţa, ca de acolo să treacă Prutul în România, fiind mai aproape. Trădaţi şi de astă dată, au fost surprinşi de mitralierele bolşevice, au fost seceraţi şi prinşi şi numai trei persoane[11] din Buda, au reuşit să treacă graniţa: Nica Mihai Huzun Ion a lui Dumitru şi Cataranciuc Dumitru a lui Ion.

Au fost prinşi sau împuşcaţi: Maslovschi Florea, Ilinciuc Ilie a lui Ursachi, Bodnar Niculai, Lizei Petru, Lizei Constantin, Grigoraşciuc Ştefan a lui Gheorghe, Vorliciuc Ion a lui Ilie, Popiciuc Petru, Dalhu (?) Constantin şi fraţii Ilie şi Vasile Cataranciuc a lui Ştefan.

Persecuţiile au crescut la extrem,[12] populaţia nu s-a descurajat şi numai după o săptămână, în seara de 13 februarie 1941, mai bine de jumătate din toate cele trei sate, s-au strâns iarăşi lângă Cotul Ostriţei cu intenţia de a forţa iarăşi graniţa. Discutând şi văzând că zăpada şi gerul e foarte mare, au renunţat şi s-au întors înapoi la casele lor.

Începe calvarul, mai ales pentru familiile celor care au trecut, au fost prinşi sau împuşcaţi”
 
Mărturia lui Ilie Horoşinschi[13]
participant la comucidul de la Lunca
 
„Adunarea a fost pe malul Prutului, pe ţarina cotenilor, sub Dealul Mare (…). Acolo, după multă aşteptare, ne-am strâns cam multişori, cam prea mulţi pentru scopul în care eram adunaţi. Erau din Horecea cam 15, din Ostriţa cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 persoane, din Mahala[14].
Erau bărbaţi în vârstă de 30-40 ani şi mulţi tineri, ba chiar şi câţiva copii de 16-18 ani. Am aşteptat să ne vie o iscoadă[15], după cum a fost înţelegerea, care să ne conducă înspre graniţa românească.
În sfârşit, văzând că nu mai vine nimeni, am plecat singuri cu nădejdea în Dumnezeu şi cu cele 30 arme, 25 revolvere, 8 grenade şi o puşcă mitralieră ce o aveam cu noi. Am luat-o spre malul Prutului în jos, mergând până la vale de Tureni Mamorniţa, pe unde am trecut Prutul si am luat-o razna spre Herţa.

Aproape de orăşel, câţiva dintre noi au distrus sârmele de telefon. Am poposit ceva, mâncând care ce avea, şi apoi pe sub Herţa ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut.
Cam prin dreptul comunei Tărăşăuţi şi Noua Suliţa, am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentru a trece graniţa în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruşi, rămăseseră în urma noastră.
Dar, dacă nu-i noroc nu-i, căci numai după câţiva paşi am auzit cu groază împuşcături de mitralieră.
Conducator nu aveam şi nefiid nici unul dintre noi care să cunoască terenul şi mai ales graniţa, am rămas toţi năuci. Nu ştiam încotro s-o luăm.
Grănicerii ruşi[16] ne-au simţit si trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresaţi s-au repezit asupra noastră.
Zăpada era mare, încât ne înfundam în zăpada până-n gât.
Undeva la vale se mai auzea Prutul, în partea care fiind mai repede nu îngheţase.
În acest infern noi nu mai ştiam încotro s-o luăm. O parte – cei mai mulţi – au luat-o pe gheaţa Prutului, tocmai în raza puştilor mitraliere. Dintre aceştia, puţini au rămas teferi, câţiva, iar restul răniţi şi morţi (…).
O parte dintre noi, printre care am fost şi eu, Toader Dascaliuc, Ion Spanusa, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieşeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi.
Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun, când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două şi în sfârşit, îngroziţi şi înnebuniţi de frică, am auzit o voce caldă de soldat, român: "Vino încoace, frate!".
Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii ruşilor din urmă, şi am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României.
Până când au mai venit câţiva de-ai noştri, 30-40, ne-am mai întreţinut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români şi după ce ni s-au dresat acte, am fost duşi la Legiune, la Dorohoi, şi în fine eliberaţi la Rădăuţi, de unde ne-am împărţit, fiecare unde l-a îndreptat mintea. Eram străini în ţară la noi, dar mulţumiţi că am scăpat de cizma bolşevică şi steaua lui Stalin.
Trădarea

Măcar că au fost mulţi cei ce s-au pornit înspre România, dar dacă nimeni dintre conducători nu ştia, se putea întâmpla să treacă în România întreg grupul. Dar ca la toate întâmplările mai mari din lume, într-un sat de români s-au găsit câţiva trădători care în orbia lor sufletească au anunţat la Primăria locală că un grup de mahaleni pleacă spre România, vroind a trece frontiera prin dreptul satului Tărăşăuţi.

Printre aceşti trădători a fost unul din Cotul Ostriţei Florea a lui Simion Drobotă care a indicat şi locul şi ora precisă pe unde aveau să treacă cei sătui de bolşevici.
Acesta, după dezrobire, a fost bătut foarte crunt de câţiva mahaleni, iar el de frică umbla mai mult fugar. Jandarmeria locală îl urmărea.
Întrucât a fost la conducerea satului Cotul Ostriţei, avea la activul său multe fapte rele.
Într-o zi a fost aflat în locuinţa unui sătean şi el simţindu-se gata de a fi prins, s-a suit în pod şi de acolo, ieşind pe acoperiş, şi-a dat drumul într-o râpă, (casa era pe marginea unei râpe). Lovit în căderea lui, a fost dus la spital, unde a sucombat, mântuindu-se satul de aşa o stârpitură de om.
Primăria din Cotul Ostriţei a anunţat raionul de la Sadagura, care, la rându-i, a anunţat legiunea de grăniceri. Astfel că atunci când românii noştri au ajuns la frontieră, grănicerii puseseră mitraliere capcăni şi-şi aşteptau prada.
Dacă întreg grupul nu fugea pe gheaţa Prutului se salvau mult mai mulţi, dar aşa, cei mai mulţi au fost ucişi şi răniţi.
Parte au fost ucişi de grăniceri, fiind străpunşi cu baionetele, iar parte răniţi mai puţin, sau slăbiţi şi nemaiputând fugi, au fost luaţi şi duşi la pichetele grănicerilor.
Cadavrele celor morţi au fost aruncate în Prut, fiind traşi cu căngile a doua zi. În mânia lor, grănicerii ruşi, chiar dintre cei sănătoşi, pe câţiva i-au împuşcat.[17]
Puţinii care au mai rămas au fost duşi la Cernăuţi şi aruncaţi în închisori. După un timp oarecare câţiva, cei mai aspru pedepsiţi au fost transportaţi în Rusia.
Dintre aceştia, unul Florea lui Gheorghe Bujniţă a fugit din închisoare. Povesteşte el că într-o noapte, când nimeni nu se mai mişca, a ieşit pe geam, dintr-o închisoare din al doilea etaj şi şi-a dat drumul pe burlane.

Închisoarea era păzită de santinele şi de câţiva câini neadormiţi. Dumnezeu însă aşa a făcut încât tocmai în noaptea aceia santinelele şi câinii au adormit şi aşa printre ei a sărit şi gardul de zid de la închisoare şi a ieşit în larg. De acolo numai prin câmp şi în genere numai după câteva zile a ajuns în satul Boian şi acolo a rămas până ce au venit românii”.
Aici se termină impresionanta mărturisire scrisă a lui Ilie Horoşinschi.
 
*