În prima sâmbătă de după vacanţa de Paște (mai 2003) ne-am întâlnit 45 de studenţi de la Jurnalism, Litere, Teologie, Pedagogie, dis de dimineaţă, să pornim într-o excursie de documentare ce avea să includă penitenciarul Gherla și Memorialul Sighet. Prin bunăvoinţa doamnei Luiza Balthazar (sponsorul excursiei) și prin organizarea de excepţie a doamnei Dana Țăranu, fiica profesorului Nicolae Mărgineanu (celebru universitar clujean și fost deţinut politic), nu a fost nevoie să plătim nimic, iar informaţiile de ordin istoric, precum și glumele savuroase, ne-au fost puse la dispoziţie de domnul Ioan Ciupea.

În această călătorie mai degrabă iniţiatică decât de documentare ne-au mai însoţit și doamna Lucreţia Jurj (luptătoare în munţi, în grupul Teodor Șușman, și fostă deţinută politică), împreună cu istoricul Cosmin Budeancă și doamna Ruxandra Cesereanu.

Primul pas a fost, desigur, îmbarcarea. Apoi în autocar domnul Ciupea ne-a furnizat pe aproape toată durata drumului până la Gherla toate informaţiile necesare pentru înţelegerea fenomenului concentraţionar în cadrul regimului comunist. Unii dintre noi care făcuseră deja cursul despre Gulagul Românesc al doamnei Ruxandra Cesereanu au primit mai ușor șocul realităţii detenţiei politice, ceilalţi au făcut primul pas spre înţelegerea acestui fenomen simţindu-i din plin efectul. Timpul a trecut pe nesimţite și am și ajuns la Gherla, primul popas al călătoriei noastre.

Se spune că Gherla este singura închisoare de maximă securitate din ţară, având 1700 de deţinuţi. Condamnări de la 5 ani până la închisoare pe viaţă au adunat acolo de la drogaţi sau traficanţi de droguri, hoţi mărunţi până la cei mai periculoși criminali. Tot de Gherla aparţine filiala de la Cluj cu 300 de deţinuţi, femei și minori.

Pentru majoritatea dintre noi aceasta a fost prima tangenţă cu o închisoare. Cărţile citite despre universul concentraţionar din perioada comunistă ne-au creat în imaginaţie un spaţiu de infern, sângeros, infect, cu celule arhipline. La Gherla, în schimb am fost întâmpinaţi de verdeaţă, fântână arteziană cu peștișori, curăţenie, chiar cu zâmbete. Deţinuţii ieșiţi la plimbare se agăţau de gard și se uitau cu bucurie și, în același timp, curiozitate, la noi, ca la niște specimene rare. Trebuie să recunosc că sentimentul era reciproc, numai manifestarea diferită, studenţii evitând să-și îndrepte privirile spre deţinuţi, ca și cum le-ar fi fost jenă să privească niște oameni ca pe niște animale așezate la expoziţie, dincolo de gratii. Pentru noi, ei reprezentau alteritatea cu care ne întâlneam faţă în faţă pentru prima dată. Dar deţinuţii au primit un zâmbet și au răspuns înzecit, chiar ne-au salutat timid cu mâna.

Condiţiile net diferite faţă de cele din imaginaţia noastră au dezamăgit pe unii studenţi. Numai o celulă asemănătoare cu Zarca de la Aiud sau Neagra de la Sighet a rămas neschimbată de pe vremea foștilor deţinuţi politici (urât mirositoare, plină de apă și atât de neagră încât nu am distins nimic). Vechile carcere acum sunt depozite și ateliere, iar deţinuţii locuiesc în corpuri de clădire renovate. Inclusiv facilităţile i-au făcut invidioși pe unii studenţi ce locuiesc în cămine mizere ? băi curate, televizor în cameră, o mică bisericuţă mirosind a tămâie, bibliotecă, inclusiv o redacţie unde deţinuţii își scriu propria revistă. Poate unii se întreabă ce subiecte găsesc în fiecare număr, ei care sunt rupţi de lume și nu află noutăţile de zi cu zi: în general abordează teme din universul lor, în general moralizatoare, informaţii legate de noi instrucţiuni din interior, dar și legi și ordonanţe adoptate de Guvern în ceea ce-i privește. Dacă înainte activităţile educative erau strict interzise, acum deţinuţii au acces la calculatoare, pot picta, sculpta. Mâncarea nu li se servește în celulă, din gamele, ci au săli de mese în care intră în serii.

Dar am petrecut prea mult timp la Gherla și mai avem un drum lung până la Sighet. Atmosfera din autocar s-a mai înviorat, somnul ne-a pierit și, acompaniaţi de muzică bună, printre bancuri, discuţii filosofice și pantomimă, am ajuns la Memorialul victimelor comunismului și al rezistenţei de la Sighet.

Muzeul se află, începând din 1994, sub egida Consiliului Europei și a fost nominalizat, alături de Memorialul de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia, ca o instituţie a memoriei europene. Intrarea în Memorial a fost gratuită prin bunăvoinţa doamnei Ana Blandiana și adomnului Romulus Rusan, am primit pliante și am fost însoţiţi de un ghid, care împreună cu doamna Ruxandra Cesereanu ne-au explicat ce înseamnă fiecare încăpere.

Închisoarea de la Sighet fusese închisă înainte de amnistia din 1963-1964, iar mai târziu ea a fost transformată în fabrică de nasturi. Nu a fost reamenajată, cu această ocazie, ci i s-a păstrat formatul construcţiei. La parter și pe cele două etaje sunt câte 10 celule mici de 1, 2 până la 10 persoane (teoretic). Doar câteva au fost lăsate pentru a trezi spiritul acelor vremuri ? Neagra (celula de pedeapsă, cu lanţurile rigoare și fără fereastră) și celulele în care au murit Iuliu Maniu și Gheorghe I. Brătianu. Restul sunt saturate de informaţie valoroasă ce cuprinde întreaga istorie din perioada 1945?1989. Alegerile din 1946, distrugerea partidelor politice, represiunile asupra bisericii, colectivizarea, istoria Securităţii, sovietizarea României, ţările din Europa de Est, deportarea din Bărăgan, rezistenţa anticomunistă din munţi, mișcările studenţești, mișcările sociale din Valea Jiului și Brașov, represiunile etnice și religioase, represunile împotriva culturii, distrugerea Academiei Române ? toate aceste sunt prezentate amănunţit, se aduc dovezi, fotografiile și machetele, sculpturile, obiectele vechi, hainele, fac prezentarea obiectivă, credibilă și autentică. Există și o sală a hărţilor și o sală de informare cu ecran video și computer cu touch screen, de asemenea, stârnește rumori celula ?comunismului kitsch?, a ?epocii de aur?, amenajată în spiritul perioadei "multiubiţior" conducători ceaușiști. În fiecare celulă este un CD-player și, în căști, se pot asculta mărturii ale foștilor deţinuţi.

Vizitatorii nu simt mirosul închis de mucegai și latrină, specific închisorii... în schimb pot pipăi cătușele, zeghele, gamelele, bocancii, pot admira micile obiecte prelucrate clandestin de către deţinuţi (sculpturi în săpun și os, cruciuliţe, ace de cusut etc), ba mai mult, într-una din celule este amenajat un spaţiu în care se pot urmări metodele de tortură.

Un complex de celule este destinat expoziţiei permanente a vieţii familiei Brătienilor și a lui Iuliu Maniu; undeva în curte, într-un spaţiu de reculegere, am aprins și noi câteva lumânări în memoria celor ce au murit între aceste ziduri. În curtea plină de verdeaţă tronează impunător ?Cortegiul sacrificaţilor?, grup statuar ridicat de Aurel Vlad.

Am fi putut sta săptămâni întregi în acest loc plin de istorie și tot nu am fi epuizat toată informaţia. La sfârșitul turului clădirii am vizionat câteva filme mărturii și doamna Țăranu a împărţit exemplare din revista Memoria pentru fiecare student. De asemenea la standul de carte din incinta Memorialului am putut cumpăra toate titlurile interesante din memorialistică și literatură de detenţie, precum și cărţile de cercetare istorică.

După lungul pelerinaj pe coridoarele închisorii de la Sighet, extenuaţi dar mulţumiţi de toate cele aflate și văzute, ne-am îndurat să părăsim acest loc de aducere aminte și de documentare. Urcaţi în autocar aveam impresia că ne aflăm în purgatoriu. Pe drum am întâlnit cinci nunţi, în inima Maramureșului și odată ajunși la ultimul popas, la mănăstirea Bârsana, chiar la lăsarea serii, am avut ocazia unică să asistăm la ?nunta? unor călugăriţe tinere, adică la acceptarea lor în rândul suratelor și la terminarea noviciatului. Aici a luat sfârșit călătoria iniţiatică: din fericire am reușit să atingem și un colţ de rai după toate tenebrele iadului comunist. Ne-am întors în Cluj cu speranţa că această istorie recentă și tristă va contrazice zicala și nu se va repeta niciodată.