Introducere

Comemorarile sunt practici sociale recurente care fac posibila amintirea în comun, articulând astfel, memoria colectiva a unor evenimente istorice fondatoare. Din aceasta perspectiva am ales sa analizam a-XV-a editie a comemorarii revolutiei române.

Literatura destinata comemorarilor - în special editiilor jubiliare ale comemorarii revolutiei franceze - propune o perspectiva duala, care ia în considerare atât ?practicile simbolice? prin care se celebreaza trecutul, cât si ?mizele strategice din câmpul politic? al prezentului[1]. Comemorarea, departe de a fi doar gestionare a trecutului în prezent, este si demers critic, reflexiv asupra prezentului, ca si proiectie a unui viitor comun.

Studiul nostru subscrie acestei perspective focalizând însa, mai atent, practicile sociale prin care sunt transmise si reactivate semnificatiile unui trecut recent si prin care se negociaza sensurile memoriei colective, în dialectica dintre ceea ce este memorabil si ceea ce este dat uitarii. Accentuam, asadar, latura performativa a comemorarii, cea care, în argumentul lui Connerton, face posibila transmiterea si sustinerea memoriei sociale[2].

Comemorarea se desfasoara într-o densitate semantica configurata de locuri ale memoriei si de gesturi comemorative. Din genul vast, vag definit al locurilor memoriei[3] ca entitati concrete sau abstracte, constitutive memoriei colective, ne oprim în acest studiu mai ales asupra monumentelor revolutiei, asupra edificarii si semnificarii lor.

Încercam sa aflam cum se constituie locurile memoriei revolutiei române si prin ce practici sociale sunt ele consacrate astfel. Ipoteza cu care lucram este aceea ca spatii ale amintirii (adesea traumatice, în cazul revolutiei române) sunt convertite în locuri ale memoriei, numai atunci când exista o vointa de memorie care sa le edifice si practici sociale recurente care sa le reactiveze sensurile.

Astfel de practici sunt comemorarile, celebrarile în comun ale trecutului. Urmarim desfasurarea gesturilor comemorative în secventialitatea lor, identificând actorii sociali ai comemorarii si relevând destine ale revolutiei, analizând practici discursive si non discursive, ritualuri religioase si civile. Circumscriem spatiul si timpul comemorarii dupa coordonatele lui atunci si acolo, ale momentelor si locurilor celebrate, din perspectiva lui acum si aici, ale spatiului si timpului celebrarii. Practica recurenta care afirma continuitatea cu trecutul, comemorarea implica o istoricitate, o dimensiune diacronica specifica. Descrierea densa a comemorarii revolutiei, pe care o propunem în acest studiu, prilejuieste asadar, o raportare la evenimentele din decembrie 1989, prin prisma mizelor sfârsitului de an 2004. A cincisprezecea editie a comemorarii revolutiei se petrece în proximitatea unui context politic particular - cel al recentelor alegeri parlamentare si prezidentiale din noiembrie- si a celui religios, peren, al ajunului Craciunului. Vom urmari pe parcurs modalitatile prin care aceste proximitati interfereaza cu semnificatiile comemorarii. Perspectiva pe care o oferim asupra comemorarii revolutiei în Timisoara se hraneste din faptul de ?a fi fost acolo?, ca observatori participativi. Naratiunea noastra încorporeza reflexiv si critic discursuri si practici sociale specifice acestei celebrari, pe care le-am obtinut prin metode de cercetare calitativa: observatie participativa, interviuri semi-strucuturate, înregistrari audio si video ale desfasurarii evenimentelor, monitorizarea presei scrise si audiovizuale din acea perioada. Aceasta relatare foloseste persoana I plural, mai putin ca un emfatic plural al majestatii si, mai degraba, în numele experientei de teren comune, a unei mici echipe de cercetare pe care am coordonat-o în cadrul unui proiect itinerant desfasurat între 15-22 decembrie 2004, în Timisoara, Bucuresti si Cluj. Studiul de fata valorifica cercetarea de teren a comemorarii din Timisoara, între 16-19 decembrie 2004 si ramificatia ei în Bucuresti, în 20 decembrie.

Prin faptul de ?a fi fost acolo?, în buna traditie a antropologiei culturale, tintim spre o cunoastere intima, din interior a unei realitati sociale, care sa înfrunte naratiunile dominante despre revolutie ? ca versiuni despre trecut, simplificatoare si instrumentalizate politic - si urmarim, în buna vocatie a istoriei orale, sa dam glas acelor naratiuni care ar fi altfel, mai degraba istorii nespuse sau discursuri prea putin vizibile pe scena publica