Istoricul Marius Oprea a reușit să strângă și să ofere publicului câteva din documentele cele mai importante legate de crearea, structura și funcţionarea Securităţii, în remarcabila sa lucrare Banalitatea răului. Istoria Securităţii în documente. 1948-1989. Este o carte etajată, cu straturi: la palierul de sus se află documentele propriu-zise, iar în josul paginii ? comentariile, care, însă, aproape că alcătuiesc o a doua carte, prin fineţea lor psihologică și nu în ultimul rând prin exactitatea și rigoarea lor de bisturiu chirurgical. Lucrarea încearcă și reușește să ofere o panoplie a Securităţii și a scopurilor sale ca poliţie politică, oferind documente din perioade diferite și foarte simptomatice pentru sistemul de represiune din România: de la documentul de înfiinţare a Securităţii, la Cuvântul lui Nicolae Ceaușescu, din 1968, când critică vehement regimul Dej, la documentele interne ale Securităţii legate de mișcarea Meditaţia Transcendentală ori Raportul legat de inginerul Gheorghe Ursu (asasinat în 1995); aș mai aminti un Raport detaliat al Securităţii privind grupurile de luptători din munţi, directivele din diferite perioade privind recrutarea informatorilor, Planul de măsuri privind contracararea activităţii postului de radio Europa Liberă, Programul de măsuri al Securităţii pe anul 1989 și nu în ultimul rând cele douăzeci și șapte de fișe-portret ale unor comandanţi ai Securităţii și Ministerului de Interne, incluse în finalul cărţii. Alte documente interesante inserate de autor indică felul în care, în prima etapă a represiunii din România, erau măsluite rapoartele Securităţii în legătură cu "dușmanii poporului" executaţi illegal, cărora li se înscenau de obicei evadări; aceștia erau executaţi fie fiindcă erau martori incomozi pentru regimul comunist, fie fiindcă erau nereeducabili și prea intransigenţi faţă de regimul comunist, fie fiindcă puteau fi ușor și lax încadraţi la un capitol de lege care prevedea pedeapsa capitală.

Luând-o meticulos cu începutul, Marius Oprea vorbește în primul rând de "ocupaţia sovieto-comunistă" (p. 11) care a fost determinantă pentru nașterea Securităţii, instituţia de represiune din România fiind concepută ca "instrument al terorismului de stat" (p. 12) în virtutea dogmei dictaturii proletariatului. "Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliţie politică în regimul totalitar comunist din România arată că brutalitatea a fost ridicată la rang de politică de stat, în numele 'luptei de clasă' și a provocat un reflex de lungă durată, o 'banalizare' a răului, întreţinută cu ajutorul aparatului poliţiei politice" (Oprea, p. 14). Scopul era inculcarea și menţinerea fricii în rândul populaţiei, intimidarea acesteia și administrarea fricii în mod ramificat și procentual. Securitatea a apelat la brutalitate fizică extremă în prima etapă a funcţionării sale (1948-1964), optând apoi, în cea de-a doua perioadă (1964-1989), pentru o formă insidioasă de persuasiune pavloviană, chiar dacă și în această perioadă au mai existat cazuri de agresiune fizică asupra opozanţilor regimului comunist. Dacă în prima etapă au fost majoritari securiștii "lumpenproletari" -mercenari, unii analfabeţi, activând ca schingiuitori frenetici- (Oprea, p. 137), cea de-a doua etapă a fost dominată de securistul cu studii, care se dorea a fi un intelectual. Dar și în prima etapă, între anii 1952-1953, Gheorghiu-Dej și conducătorii Securităţii au avansat ideea calificării, specializării și ridicării nivelului intelectual al angajaţilor organului de represiune; aceasta era o măsură care urmărea să reducă numărul lumpenilor existenţi, obligaţi și sfătuiţi să-și completeze studiile; cursurile durau zece luni și pregăteau în știinţe politice, limbi străine, instrucţie, transmisiuni, tehnică de luptă etc. Până în 1948, când a fost creată Securitatea și investită cu puteri discreţionare, nu a existat un vid de teroare, întrucât a funcţionat, chiar dacă nu impecabil, o pre-Securitate, o Siguranţă reformată și infiltrată de agenţi sovietici, comuniști români și mercenari.

La ceasul înfiinţării sale, structura Securităţii era destul de impresionantă; ea cuprindea zece direcţii cu ţintă clară, care monitorizau toată ţara din punct de vedere socio-politic, după cum urmează: Informaţii, Contrasabotaj, Contraspionaj în închisori și poliţie, Contraspionaj în forţele armate, Anchete penale, Protecţia ministerelor, Tehnică, Cadre, Politica Partidului, Secţia Administrativă; pe lângă aceste direcţii principale funcţionau secţii secundare specializate pe interceptare, filaj, supraveghere. Harta geografică a Securităţii cuprindea treisprezece direcţii regionale strategice; numărul ofiţerilor activi a fost, iniţial, de două-trei mii, dar acesta s-a dublat și triplat în anii următori. Pentru a fi stimulaţi, securiștii aveau salarii uriașe (cadrele de conducere aveau salarii de cinci ori mai mari decât lucrătorii obișnuiţi) și beneficiau de diferite tipuri de cartele în produse. În timp, numărul direcţiilor a sporit, la rândul lui, atât la nivel structural, cât și regional. În 1949, adiacente Securităţii, sunt create trupele de Securitate, care angrenau în structurile lor câteva zeci de mii de militari.

            Din punctul de vedere al istoriei sale, în prima fază a etapei Ceaușescu, între 1967-1968, Securitatea este parţial perturbată de atacul lui Nicolae Ceaușescu împotriva regimului Gheorghiu-Dej și a ministrului de interne (din 1952), Alexandru Drăghici; primul funcţiona pe post de "tată" care trebuia ucis simbolic și ideologic, cel de-al doilea, pe post de "frate" rival. Pretextul îl constituie cazul Pătrășcanu, considerat a fi un abuz al regimului Dej: pe baza lui, Ceaușescu încearcă să își construiască imaginea internă a unui lider reformator. În a doua fază a etapei Ceaușescu, Securitatea a fost modernizată, ea primind, însă, un șoc important la nivelul conducerii atunci când adjunctul ei, Ion Mihai Pacepa, a rămas în Occident în 1978, deconspirându-i structura și scopurile instituţiei de represiune. Din pricina aceasta, Ceaușescu a reorganizat-o în forţă, într-o formă dură, amintind de anii '50, acordându-i un statut special, omnipotent. În ultima fază a perioadei Ceaușescu, numărul lucrătorilor din Securitate ajunsese la cincisprezece mii, aceștia folosindu-se de numărul impresionant a o sută cincizeci de mii de informatori activi.

            În cele ce urmează voi analiza la nivel de mentalitate, strategiile și scopurile Securităţii, așa cum transpar acestea direct sau indirect din discursurile capilor săi. Voi remarca, pentru început, că în toate documentele legate de activitatea Securităţii apar în mod tendenţios câteva verbe dirijate împotriva "dușmanilor poporului": acestea sunt a zdrobi, a reprima, a desfiinţa, a demasca, a nimici, a lichida, a stârpi, a da de pământ (ultimul verb era utilizat pentru a împușca). Ministrul Teohari Georgescu declara ritos în 1949 că "Securitatea este organul care izbește" (Oprea, p. 74), dorind să prevină scăpările și lipsurile instituţiei pe care o conducea. "Se va lovi fără milă", reia ideea același ministru la o conferinţă din 28 februarie 1950, "Fiindcă noi dacă avem legea, după cum am discutat astăzi, vom da lovituri" (Oprea, pp. 120, 131). Trei ani mai târziu, anchetat pentru procesul "deviaţioniștilor de dreapta" și acuzat că nu a fost vigilent în ura sa de clasă, Teohari Georgescu declara că a condus "un aparat la început tânăr, care a crescut, devenind astăzi un instrument puternic în mâna Partidului, plin de ură împotriva dușmanului, devotat partidului, clasei muncitoare. Fără ură de clasă, nu aș fi putut munci la crearea unui astfel de aparat" (Oprea, p. 256). Frenezia bătăliei împotriva "dușmanilor poporului" este reluată contrapunctic, la aceeași conferinţă, continuată în zilele următoare, de către Gheorghe Pintilie, figură patibulară de securist carierist, asasin al lui Ștefan Foriș (fost lider al Partidului, rival al lui Gheorghiu-Dej): "să ne întărim, să putem da lovituri dușmanului cât mai puternice, poate întreit" [...] "Nu putem spune că s-a terminat lupta, dacă am vorbit că am dat puternice lovituri dușmanului, putem să spunem că abia începem acum să dăm lovituri mai puternice. Dușmanul abia acum este turbat [...]" (Oprea, p. 133). Și continuă: "Partidul a hotărât să lovească cu toată puterea și trebuie lovit cu toată puterea" (Oprea. p. 160). Chiar și privind în interiorul Securităţii, Pintilie descoperă omniprezenţa inamicului, drept care propune un soi de harakiri sanificator: "Avem o serie de slăbiciuni de care trebuie să ne debarasăm de ele, trebuie să le scoatem cu fierul roșu din organismul nostru" (Oprea. p. 133).

            O altă parte a discursului lui Gheorghe Pintilie se centrează pe necesitatea aplicării agresiunii fizice asupra "dușmanului poporului", dar nu în mod sadic, fără discernământ, ci organizat: acesta trebuie lovit "cu toată ura", dar disciplinat, nu oricum. Din cauza aceasta, securiștii înșiși trebuie să fie niște purificaţi care se curăţă mai întâi pe ei înșiși: "să scoatem tot ce este străin de organele noastre, organele noastre are sarcini mari, specifice, trebuie să luptăm și să scoatem tot ce este putregai" (Oprea, p. 146). Vigilenţa este văzută ca igienică, fiindcă îl face pe securist să se auto-reeduce: "Nu urmăresc să facem Securitate în Securitate dar [vorbesc] cu scopul de a ajuta pe tovarăși, de a scoate tot ce este putregai la noi" (Oprea, p. 161). Pe de o parte, Pintilie critică abuzul de arestări și anchete (al unor oameni nevinovaţi), dar pe de altă parte indică acţiunea necesară de încarcerare a "dușmanilor", fără de care Securitatea nu și-ar mai avea rostul: "Partidul a hotărât să facem colonii de muncă, să spunem lagăre, colonii de muncă, detașamente de muncă, încă nu s-a găsit forma, rămâne de frământat, ca să dăm și politicește just și poate peste o săptămânâ-două noi o să avem lagăre, așa cum e fixat acum, colonii de muncă. Noi pe cineva trebuie să băgăm, n-o să fie goale!" (Oprea, p. 148).

Cel mai emblematic, prin grotescul său, dar și prin logica interioară pe care Pintilie o caută și găsește, este portretul informatorului, unealta securistului, o unealtă tăioasă (înrudită, după cum se va vedea, cu briciul ori strungul), dar vie, un om-unealtă: "fiecare meseriaș, fiecare doctor, orice om are o sculă și de scula lui se îngrijește, însă la Securitate care este scula noastră? Am spus că avem și noi o sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că ce avem noi sunt informatorii noștri, să știm cum să muncim, să vedem cu cine avem de-a face. Așa cum muncitorul are grijă de scula lui, așa avem și noi de informatori ? și noi trebuie să avem grijă de scula noastră mult mai mult" (Oprea. p 134). Grijuliu faţă de racolarea și prelucrarea informatorului, Pintilie intuiește că securistul fără informator ar fi lipsit de mâini și picioare, ar fi adică un handicapat. De aceea, el insistă pe rolul de "sculă" al informatorului, respectiv de "sculă vie": "la frizer este sculă moartă, la strungar la fel, la noi este sculă vie, trebuie să-i dăm mai multă atenţie" (Oprea, p. 151).

În paranteză fie spus, foarte interesante în cadrul documentelor inserate în Banalitatea răului sunt textele teoretice provenite din Arhiva Securităţii, în legătură cu funcţionarea acesteia. Recrutarea informatorilor, de pildă, este un text conceptual încă din 1948: să fi avut Securitatea strategi și teoreticieni români sau textul respectiv era o traducere a unui document similar al NKVD-ului? Sau să fi fost o moștenire conceptuală de la fosta Siguranţă, căreia comuniștii i-au schimbat doar denumira instituţiei, preluându-i destule caracteristici? În orice caz, pe parcursul anilor următori, de la înfiinţarea Securităţii, directivele legate de reţeaua informatorilor și funcţionarea acesteia vor fi tot mai precise și nuanţate. Cei care au întocmit aceste texte, precum și rapoartele ulterioare, insistau să fie exacţi, "știinţifici", un fel "hermeneuţi" ai Poliţiei Secrete și Politice din România comunistă. Căci textele acestea râvneau să fie și un fel de "table ale legii".

În sfârșit, un alt moment-cheie, în discursul lui Gheorghe Pintilie, este lauda Securităţii văzută ca supragândire, ca intelect desăvârșit: "Tot organul nostru este un creier curat, nu avem nici un os, nimic. Noi suntem creier și trebuie așa gândit" (Oprea, p. 150). În această formulă, elogiul intrinsec al securistului sugerează că acesta ar putea fi un fel de supraom ("nu avem nici un os", sublinierea mea). Finalul demonstraţiei se dorește a fi revelatoriu și autotriumfal: "noi suntem creierul de sus până jos" (Oprea, p. 151); osul este, eventual, informatorul, chiar dacă Pintilie nu mai precizează acest lucru.

La aceeași conferinţă din februarie-martie 1950, maiorul Gheorghe Petrescu afirmă dorinţa de disciplină, ordine și transformare a sistemului cocnentraţionar într-un fel de Tabel Mendeleev, fiind criticat haosul arestărilor dezorganizate: "nici azi n-am reușit să punem în ordine cu ţinerea arestaţilor pe ţară, nu știm nici azi cine a fost arestat, cine a rămas nearestat, care este situaţia lor, datorită faptului că l-a început s-a lucrat anarhic" (Oprea, p. 172). Nu este vorba de o autocritică oarecare a capilor Securităţii, ci de realitatea concretă a faptului că organul de represiune funcţiona defectuos la nivel de autocontrol riguros. Mai departe intră în scenă generalul maior Alexandru Nicolschi, artizan, printre altele, în acei ani, ai brutalei reeducări studenţești de la Pitești. "Trebuie să facem mai bine și mai repede" (Oprea, p. 190), lansează acesta, adică represiunea să devină impetuoasă și să prindă viteză. "Trebuie să ducem o acţiune ofensivă, nu să stăm cu mâinile încrucișate și să prevedem, fără greșeli, acolo unde va încerca să acţioneze dușmanul. Și trebuie să lucrăm informativ, nu cu mâinile încrucișate" (Oprea, p. 191). Nicolschi recunoaște și alte slăbiciuni ale Securităţii, de pildă birocratismul, dar încheie anunţând viabilitatea și vivacitatea organului de represiune, într-o formulare orgolioasă: "A început să ne mănânce rugina birocratismului. Aparatul nostru nu poate fi mâncat, însă acesta este un aspect" (Oprea, p. 191). Securitatea nu poate fi "mâncată", iată aici o formulare exactă, întrucât organul de represiune era și râvnea el însuși să fie canibalul, cel care îi ingurgita pe ceilalţi.

La aceeași conferinţă ia cuvântul și un teoretician-retor al Securităţii, colonelul Guţan, care proiectează în dușmanii poporului un monstru multiform sau anamorfotic: "Acesta este obiectivul nostru principal, general, pe acesta trebuie să-l urmărim. Lichidarea dușmanului sub toate formele și aspectele lui" (Oprea, p. 198). Ca retor ce se dorește a fi și inspirat, Guţan ţine o pledoarie pentru discernământ și pentru impetuozitate. Citatul care urmează este lung, dar ilustrează perfect tânjirea securiștilor de a discuta ori chiar polemiza cordial, de parcă organul care îi patrona ar fi fost o instituţie spirituală: "Țin să reamintesc tovarășilor, a intra în Securitate, a purta epoleţi albaștri, a fi investit cu puteri de a urmări, a cerceta, de a trimite în judecată oameni, de a aresta, de a priva pe alţii de libertate sunt lucruri extrem de importante. Cine ne încredinţează acest drept? Clasa din care facem parte, Partidul nostru ni l-a dat, Guvernul. Pentru ce? Pentru ca acest drept să fie îndreptat împotriva dușmanului de clasă. Este un drept care cere multă gândire, adâncire. Este un drept pe care trebuie să știi să-l mânui cu multă abilitate. Este ca un ascuţiș, cu acest drept jucăm ca pe un vârf de ascuţiș" [...]; "Însă atunci când am judecat bine o situaţie, atunci ni se cere să mai avem și altă calitate, hotărâre în execuţie, fără șovăială. Lovituri crâncece împotriva dușmanului pe care l-am precizat bine, fără milă, și să-l lovim așa ca să nu se mai ridice în viaţa lui" (Oprea, p. 202). Logica acestui discurs autoîntemeietor este acela de a ajunge la originea și nașterea Securităţii: "Noi n-am venit singuri, pe noi ne-a trimis Partidul și când ne-a trimis ne-a verificat" (Oprea, p. 202). Datorită acestei matrici, securisul trebuie să aibă comportament exemplar, să nu fie imoral (afemeiat, alcoolic, corupt ? tocmai fiindcă aceste vicii erau frecvent întâlnite în cadrul moravurilor securiste), ci meticulos, activ, pilduitor. Moralistul colonel Guţan insistă pe felul în care un securist trebuie să dobândească aceste calităţi. Între teorie și practică, diferenţa era, însă, categorică: securistul român a fost cel mai adesea dur, grobian, fără scrupule și mercenar. "Practic, profilul ofiţerului de Securitate, similar cu portretul 'cekistului' sovietic descris de literatura proletcultistă [?] a fost alterat deseori de vicii și pasiuni lumești, de ambiţie, infatuare și dispreţ în raport cu celelalte cadre, pe măsura avansării în grad sau funcţie. Astfel, cu toate sutele de mii de ore de ședinţe și analize, Securitatea a luat chipul și asemănarea cadrelor ei, iar printre ofiţeri și subofiţeri prea puţini erau cei care îmbrăcaseră uniforma poliţiei politice doar din convingerea nestrămutată a unei cauze juste" (Oprea, p. 199).