ruxandra cesereanu

Am citit, acum cîţiva ani, excelenta carte Mituri și mitologii politice a lui Raoul Girardet, însă doar la începutul mileniului trei am fost tentată să verific, și pe cazul României, aplicativitatea acelor mituri și mitologii politice inventariate de autorul francez. El pune în discuţie patru mituri care se regăsesc din plin și în mentalul românesc: acela al Conspiraţiei, al Salvatorului, al Vîrstei de Aur și al Unităţii. Voi panorama în cele ce urmează cele patru mituri descrise de Girardet, aplicîndu-le pe mitopolitica românească, mai cu seamă pe aceea care a funcţionat în secolul XX (cu specificarea că aceste mituri au mai fost discutate, parţial, și în cărţile lui Lucian Boia).

             1. Mitul conspiraţiei constă în ideea unei puteri oculte care acţionează din umbră asemeni păianjenului. În imaginarul politic universal, cele mai faimoase comploturi le-ar aparţine evreilor, iezuiţilor și masonilor (uneori, doi dintre aceștia se combină într-un supercomplot; comunismul, de pildă, este văzut și ca un complot iudeo-masonic). De obicei, Organizaţia conspiraţionistă este proiectată ca avînd o structură ramificată și ierarhizată, în complot funcţionînd mai mulţi complici care depun jurămînt de loialitate, care sînt iniţiaţi și care se recunosc după parole și coduri. Dar complotul implică nu doar depunători de jurăminte, ci și indivizi specializaţi în spionaj și delaţiune, scopul final fiind dominaţia Lumii.

            Să vedem acum în ce măsură a funcţionat în România secolului XX acest mit al complotului sau conspiraţiei, cu toate nuanţările necesare. Înainte de marea unire din 1918, în mod legitim, românii s-au simţit ameninţaţi de Puterea imperiilor din jur (Austro-Ungaria și Rusia, în mod special). După 1918, în perioada interbelică și în perioada celui de-al doilea război mondial, România cu tendinţe fascizante și legionare a proiectat o conspiraţie a evreilor (racordîndu-se, astfel, la influenţa Germaniei naziste). În comunism, mitul conspiraţiei s-a multiplicat. Mai întîi au fost proiectate conspiraţia Occidentului și a Americii împotriva României așa-zis eliberate de sovietici (această conspiraţie incriminată a marcat de fapt începutul războiul rece în care România făcea corp comun cu URSS). Din interiorul ţării, comuniștii au construit conspiraţia "dușmanilor poporului", prin acest fals complot fiind aruncaţi în închisori, lagăre, colonii și azile psihiatrice toţi cei consideraţi anticomuniști, non-comuniști sau indiferenţi, dar și comuniști care nu erau fanatici sau care deveniseră indezirabili regimului (estimările indică o jumătate de milion de deţinuţi politici între 1944-1964, dintre care cam jumătate au pierit pînă în 1963-1964, cînd a avut loc graţierea politicilor din România). În anii '50, după modelul proceselor staliniste înscenate care avuseseră loc la Moscova între 1933-1939 și în care liderii rivali lui Stalin fuseseră demascaţi ca spioni și executaţi, și în România, Gheorghe Gheorghiu-Dej construiește așa-zisul complot al deviaţioniștilor comuniști (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, toţi miniștri importanţi la începutul instaurării comunismului în România), pentru a controla singur Puterea; alt comunist de seamă, Lucreţiu Pătrășcanu, considerat un fel de Buharin român, va fi chiar executat în 1954. După 1956, cînd are loc revoluţia anticomunistă din Ungaria ce va fi înfrîntă de trupele sovietice, Puterea imaginează și o conspiraţie maghiară dar cu bază românească, astfel avînd loc un al doilea val masiv de arestări al așa-zișilor "dușmani ai poporului".