4. Cel de al patrulea mit este acela al unităţii. Acesta presupune comuniune, unitate politică, religioasă, spirituală, o Ordine care se opune dezordinii, omogenitate, coerenţă, abrogarea conflictelor, dizidenţelor, divizărilor. Mitul unităţii se definește prin armonie și echilibru, în contra dizarmoniei și schismei. În cadrul mitului unităţii funcţionează, este previzibil, două forţe contradictorii: cele considerate benefice, ale regăsirii unificatoare, și cele considerate malefice, ale dispersiei și discordiei.

            În cazul românesc, Sfînta Treime a unităţii naţionale rămîne axa Mihai Viteazul (1600) - Unirea Principatelor (1859) - Marea Unire (1918). Ceaușescu a dorit să-și aroge și el atribute de unificator, dar neavînd un suport real, a promovat un naţionalism megaloman: neputînd și neavînd ce să unească (Basarabia aparţinea colosului URSS, la fel o parte din Bucovina), el și-a propus să construiască Casa Poporului (denumirea spune totul) - piramidă, mauzoleu, reședinţă imperială monstruoasă, dar și monument al unităţii, cel puţin aceasta a fost proiecţia dictatorului. Mihai Viteazul a fost mitizat artificial, întrucît istoria cercetată recent (fără falsurile comuniste) dovedește că el nu a fost neapărat un unificator, cît un mercenar. Figura lui Alexandru Ioan Cuza a fost, la rîndu-i, parţial mitizată tot din motive de unitate naţională, construindu-se imaginea domnitorului pămîntean, pur român. Antimonarhiștii din toate timpurile au mizat pe componenta pur românească a lui Cuza, opunîndu-l pe acesta "veneticului" rege Carol I. Comunismul ceaușist a preluat, și el, această idee, tocmai fiindcă voia să invalideze imaginea regilor benefici ai României, în triada Carol I - Ferdinand - Mihai I (Carol al II-lea fiind considerat, în general, "oaia neagră" a dinastiei de Hohenzollern).

            În postcomunism, mitul unităţii a primit o altă anvergură. Momentele de tragism și extaz ale revoluţiei din decembrie 1989 i-au unit pe români într-un fel de apoteoză a neamului care, martirizat, a renăscut: dar anul 1990, cu toate violenţele sale politice (dura campanie electorală, evenimentele de la Tîrgu Mureș, din martie, fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele culminînd cu 14-15 iunie), i-au dezbinat în scurt timp, și nu oricum, ci violent. În 1991 ar fi fost posibilă, poate, unirea României cu Basarabia, dar guvernele și președinţii neocomuniști din cele două ţări (chiar și populaţia) au ratat ocazia: cu prilejul puciului comunist de la Moscova, din august 1991, s-ar fi putut specula o eventuală unire a celor două ţări, după modelul german. Monarhiștii au relansat ideea unei Românii Mari sub posibila autoritate a regelui Mihai I, dar figura acestuia nu a întrunit majoritatea de așteptare, ci, dimpotrivă, a fost boicotată, Puterea postcomunistă susţinînd că actul de abdicare al regelui și de abolire a monarhiei, impuse de comuniști, ar fi fost legale. Adevărat, însă, că nici figura regelui la senectute, care nu avea moștenitori pe linie masculină, nu a putut cataliza așteptările românilor.

            Mitul unităţii a funcţionat, în postcomunism, și prin indicarea demagogică a personajelor malefice care ar fi propagat schisma ţării, acestea fiind reprezentate de maghiarii din România, respectiv de formaţiunea lor politică, UDMR, care a generat, în contrareacţie, formarea unor partide naţionaliste românești precum PUNR și PRM. Înaintea maghiarilor, în alte secole și cu alte prilejuri, funcţionaseră în această ipostază turcii, habsburgii (implicit și maghiarii), rușii; acuza era reală atîta timp cît România nu devenise stat unitar (fiind minată de statele și imperiile din jur), dar odată unitatea consacrată și graniţele inviolabile, maghiarii minoritari din România (în ciuda șovinismului real al unora dintre ei) nu aveau cum să destabilizeze ţara la nivelul unităţii ei teritoriale, inclusiv Transilvania fiind locuită de populaţie majoritar românească. Este de remarcat, în altă ordine de idei, că partidele românești, extremiste, deși arborau stindardul unităţii din pricina căreia clamau că luaseră naștere, au manifestat prea puţin interes pentru Basarabia pierdută abuziv în 1940 și 1944 (aceasta fiind, de fapt, provincia românească care ar fi trebuit recuperată în cadrul unui naţionalism românesc firesc), fiind obsedaţi de posibilitatea absurdă a pierderii Ardealului.