Din interiorul ţării, se impune programatic mitul Securităţii, organul de represiune din România, creat în 1948, care înlocuise Siguranţa Statului de pînă în 1944. Securitatea este proiectată de liderii comuniști și de membrii înșiși ai organului de represiune ca o societate și organizaţie ocultă, aptă să controleze totul prin intermediul dosarelor (acestea fiind văzute ca un dublu de informaţii reale sau false ale omului din carne și oase cercetat de Securitate), al informatorilor (delatorilor) și nu în ultimul rînd prin intermediul presiunilor fizice și psihice (torturii) asupra victimelor. Securiștii sînt vestimentaţi, în prima etapă a comunismului (etapa Gheorghiu-Dej, considerată a fi cea mai dură), în haine negre de piele, sînt primitivi, relativ alfabetizaţi și procedează la arestări și torturi mai cu seamă în regim nocturn (ei sînt văzuţi ca făpturi terifiante ale întunericului, deși arestarea victimelor lor poate surveni oricînd, oricum și oriunde); în etapa Ceaușescu, ei poartă cu toţii costume stas, sînt tunși corect și proaspăt rași (barba fiind considerată o provocare "decadentă", însemn al Occidentului și al Americii "corupte"), unii fiind chiar intelectuali (cu alte cuvinte, s-a depășit primitivismul de odinioară). În ultima perioadă a ceaușismului, dar și înainte, românii credeau cu adevărat în conspiraţia Securităţii văzută ca un stat în stat, ca un Anti-Vatican. Aceeași români, dezamăgiţi de comunismul durabil și de nevenirea Americanilor (mit pe care îl voi discuta la capitolul dedicat figurii Salvatorului) pentru a-i izgoni pe comuniști, vorbeau de conspiraţia de la Yalta (1945) a celor trei oameni de fier ai lumii în acel moment (Stalin, Churchill, Roosevelt), în care ultimii doi, englezul și americanul, ar fi trădat România, oferindu-i-o ca pradă de război lui Stalin. Mai tîrziu, o altă întîlnire istorică, cea de la Malta, din 1989 (între George Bush și Mihail Gorbaciov), avea să fie proiectată de români tot ca o conspiraţie, dar benefică de data aceasta, în urma acestui pact între americani și ruși (care legifera, simbolic, încheierea războiului rece) producîndu-se colapsul sistemului comunist și, deci, inclusiv căderea comunismului în România.

            În postcomunism, conspiraţiile abundă iar. Revoluţia din 1989 este proiectată ca o conspiraţie kaghebistă (prin intermediul lui Ion Iliescu și al nomenclaturiștilor de rangul doi din fostul sistem comunist, instalaţi în noua putere din decembrie 1989). Sau ca o conspiraţie a unei părţi reformatoare a Securităţii și a Armatei, care i-ar fi sugerat intenţionat lui Nicolae Ceaușescu organizarea mitingului bucureștean, din 21 decembrie 1989, împotriva Timișoarei dezlănţuite, mizînd pe revolta spontană sau indusă a bucureștenilor (a fost mult discutat momentul care a produs dispersarea bucureștenilor adunaţi la miting, provocînd adunarea și radicalizarea protestatarilor anticomuniști în Piaţa Universităţii; căci, dacă Bucureștiul nu s-ar fi solidarizat cu Timișoara, căderea lui Ceaușescu nu ar fi avut, poate, loc). Naţionaliștii (PUNR, PRM) au sugerat ideea unei conspiraţii maghiare, pornind de la faptul că pastorul Laszlo T?kes și solidaritatea cu acesta au stat la originea revoltei timișorene. S-a vorbit chiar și de o conspiraţie CIA, pentru înlăturarea lui Ceaușescu. Pe seama așa-zișilor "teroriști" din decembrie 1989 au fost construite, de asemenea, scenarii conspiraţioniste. Aceștia au fost proiectaţi ca grupuri de mercenari arabi, special racolaţi de Securitate și instruiţi pentru apărarea lui Ceaușescu, pînă la moarte. O a doua variantă indica o altă identitate a "teroriștilor": aceea de orfani crescuţi ca și copii de trupă, adoptaţi de către Securitate și instruiţi în cultul lui Ceaușescu și al soţiei sale, pe post de "tată" și "mamă". Mai tîrziu, varianta cea mai apropiată de realitate s-a dovedit aceea că numiţii "teroriști" au fost diferite elemente din Securitate, Armată ori Miliţie, folosite în scop diversionist, pentru a crea senzaţia (mai ales în București, după 22 decembrie 1989) că Frontul Salvării Naţionale este singurul organ legitim care a realizat și condus revoluţia română, în fruntea căreia se afișase. Exploziile politice din 1990, respectiv violenta campanie electorală (denigrarea partidelor istorice renăscute, în special PNȚCD și PNL), evenimentele din martie de la Tîrgu Mureș (cu înfruntări violente între maghiari și români), fenomenul Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990), mineriadele (29 ianuarie, 18 februarie și mai ales 14-15 iunie 1990), apoi durul regim Iliescu în prima sa etapă (1990-1992, inclusiv mineriada din septembrie 1991), au făcut să se vorbească despre alte conspiraţii. Prima campanie electorală în care PNȚCD și PNL au fost denigrate ritualic a făcut să fie proiectat în mentalul românesc un complot al Occidentului împotriva României pe care ar intenţiona să o exploateze, liderii partidelor istorice fiind consideraţi "trădători de ţară" și "vînduţi ai Occidentului". Evenimentele de la Tîrgu Mureș au prilejuit așa-zisa conspiraţie antiromânească din partea maghiarilor; această conspiraţie a fost proiectată atît din sferele Puterii (care voia să abată privirea românilor de la contestarea lui Ion Iliescu și a foștilor nomenclaturiști instalaţi confortabil în noile instituţii), cît și din partea unor partide extremiste (PUNR și PRM). PRM a construit chiar și un complot iudeo-masonic împotriva României.