Există, apoi, lideri care au încercat să-și confecţioneze ei înșiși mitul: așa este Corneliu Vadim Tudor, poreclit, pentru extremismul său, "Führerul" (dar complăcîndu-se în această poreclă, cu voluptate narcisiacă), și care, în rivalitatea politică la prezidenţialele din 2000, împotriva lui Ion Iliescu, a mizat intenţionat pe o pretinsă charismă de lider întemeietor (inclusiv xenofobia și rasismul său dorindu-se a fi întemeietor-eradicatoare); același lucru a încercat să îl facă și liderul sindical al minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, autointitulat noul Eminescu și poreclit ironic "Luceafărul huilei" (complăcîndu-se, la rîndul lui, în această poreclă). Nici unul dintre ei, tocmai pentru că și-au confecţionat tendenţios mitul, nu au izbutit să îl și impună. Ambii au avut în vedere o încercare de autolegitimare ca "mesageri ai Destinului". În cazul amîndurora, s-a încercat o apropiere mitopolitică de figura lui Corneliu Zelea Codreanu: unul din punct de vedere ideologic, celălalt, mai degrabă fizic (dar și la nivelul zeificării prin care era manipulată, de pildă, mulţimea minerilor din Valea Jiului). În ce-l privește pe Miron Cozma, se poate ca în mentalul acestuia să fi funcţionat, de asemenea, modelul liderului sindical încarnat de polonezul Lech Walesa, pe care ar fi rîvnit să-l imite, cu atît mai mult cu cît liderul "Solidaritatăţii" devenise, după prăbușirea comunismului în Polonia, noul președinte al statului.

            Trebuie spus, apoi, că există situaţii istorice în care realitatea implică două tipuri ale mitului Salvatorului care coexistă sau acţionează simultan; acţiunea lor poate fi opusă, dar, în același timp, este complementară. În România, au funcţionat după acest tipar hibrid atît mitul lui Ion Antonescu, cît și acela al regelui Mihai I, bătrînul și tînărul, comandantul militar și regele, proiectaţi ca Salvatori în una și aceeași perioadă istorică. Există și mituri ale Salvatorului, care nu pot fi aplicate exact pe o categorie din cele propuse de Girardet sau, dimpotrivă, le angrenează pe toate patru: cum ar trebui înţeles mitul venirii Americanilor, pe care deţinuţii politici îl construiau în închisorile comuniste, dar care funcţiona și în mentalul luptătorilor anticomuniști din munţii României? Căci Americanii erau văzuţi și ca posibilii noi legiuitori (izgonitorii comunismului), și ca înţelepţi, și ca războinici. Doar profeţi nu puteau fi.

            Cel mai amplu mit al Salvatorului aplicat pe cazul României mi se pare a fi, însă, acela al regelui Mihai I, tocmai fiindcă el a avut parte și de o demitizare profundă. Mitul regal, după cum se știe, trimite la o anumită formă de sacralitate: regele este unsul lui Dumnezeu, locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt sau, în alte cazuri, "terţul median, cel care intermediază între Dumnezeu și popor. Cei doi președinţi comuniști (Dej și Ceaușescu) care i-au succedat regelui Mihai au reprezentat o formă desacralizantă, trecerea de la monarhie la republică fiind resimţită în România (și a fost firesc ca lucrurile să stea așa) ca o traumă, ca o ghilotinare a figurii regale. Nu conta că regele Mihai era foarte tînăr, întrucît tocmai tinereţea sa era cea care insuflase speranţă românilor: regele Mihai, al cărui patron spiritual și onomastic era un arhanghel războinic, nu putea decît să le ţină piept sovieticilor invadatori și să-i alunge. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat, însă. Președinţii care i-au urmat la conducere regelui Mihai I au devenit unșii Partidului Comunist, încarnarea sau locţiitorii Partidului, trecerea fiind făcută de la credinţă la ateism (religia fiind considerată, "opiumul popoarelor"). Ideea de lider comunist naţional a uzurpat conţinutul mitului regal atîta timp cît președintele ateu al republicii va rîvni și el să fie un intermediar între Partid și popor. În ciuda acestor furturi de conţinut, mitul regelui Mihai I a continuat să funcţioneze din 1947 (cînd monarhia a fost abolită) pînă după 1990, cînd regele a revenit în ţară, prilejuind, în 1992, o micro-apoteoză a monarhiei la nivel de simpatie în rîndul poporului român. Lucrurile s-au schimbat după ce regele a anunţat-o ca moștenitoare directă pe principesa Margareta și demitizarea a devenit și mai vizibilă în momentul în care, în 2001, regele a acceptat colaborarea cu regimul Iliescu (cu fostul călău, chiar dacă lucrurile trebuie luate în registru simbolic).