Trebuie precizat că principiul regal în România a fost unul falocratic (în ciuda simpatiei populare de care s-a bucurat, de pildă, regina Maria despre care se spunea că dirija de facto, la un moment dat, treburile ţării), astfel încît, atunci cînd regele Mihai I o desemnează ca moștenitoare directă pe principesa Margareta, el modifică regula, iar poporul român nu simpatizează deloc această schimbare. Monarhia (atît cît a mai rămas ea în România postcomunistă, la nivel de mitologie politică) și-ar fi sporit, poate, adepţii, dacă regele Mihai ar fi desemnat ca moștenitor un bărbat, chiar dacă acesta nu ar fi fost un moștenitor linear direct, ci unul indirect (nepotul său). Legea primogeniturii masculine ar fi fost, astfel, adaptată la condiţiile date căci, avînd ca moștenitoare directe doar fiice, pentru a respecta transmiterea regalităţii masculine, Mihai I nu avea ca soluţie decît alegerea nepotului său. Atît desemnarea principesei Margareta, cît și aceea a nepotului erau derogări de la regula de transmitere a autorităţii regale: dar cea de-a doua soluţie ar fi fost mai potrivită pentru mentalul românesc, decît cea dintîi. De-abia prin desemnarea nepotului, regele Mihai ar fi stabilit continuitatea simbolică între ceea ce fusese el însuși cîndva (tînărul rege "arhanghel" din perioada 1944-1947) și ceea ce nepotul său ar fi putut să însemne pentru România. Desemnarea principesei Margareta a ratat, însă, șansa monarhiei în România postcomunistă. Regele Mihai însuși nu a putut face trecerea de la Salvatorul de tip Alexandru cel Mare la unul de tip Cincinnatus, chiar dacă în 1990 o minoritate politică românească sperase în așa ceva.

            Și cazul lui Ion Iliescu se pretează la o discuţie mai aplicată la nivelul figurii Salvatorului, fiindcă el este urmașul parţial legitim (întrucît a continuat, cel puţin în 1990, autoritarismul ceaușist, chiar dacă l-a învăluit în faldurile democraţiei), parţial ilegitim al lui Nicolae Ceaușescu. Execuţia lui Ceaușescu intră în scenariul uciderii Tatălui și a împărţirii Puterii între fiii paricizi dintre care, pînă la urmă, se va alege doar unul. Execuţia lui Ceaușescu ţine, evident, de un scenariu oedipian, Ion Iliescu (în calitate de lider al Puterii nou instalate în timpul revoluţiei din decembrie 1989) ordonînd execuţia dictatorului (pretextul fiind stoparea violenţelor fratricide din București, între 22-25 decembrie). Supraveghetorul acestei execuţii este o figură enigmatică, de nu cumva vulgar-ocultă, un alt "fiu", anume Gelu Voican-Voiculescu. În sfîrșit, prin uciderea lui Ceaușescu se trece la etapa fiilor care concurează pentru ocuparea locului vacant lăsat de "tată": între acești fii, Ion Iliescu este cel mai vizibil și mediatizat. Campania electorală dură, apelînd mai cu seamă la calomnie și dezinformare, a făcut ca Iliescu să-și înlăture rivalii din exterior (Radu Câmpeanu și Ion Raţiu), dar și adversarii din interior (Dumitru Mazilu). La fostul complice și prinţ competitor, Petre Roman, va renunţa de-abia mai tîrziu, în 1991 (cu prilejul celei de-a patra mineriade). La 20 mai 1990, Ion Iliescu este ales președinte, ocupînd de-abia acum, în mod legal, locul Tatălui, dar al unuia care se identifică cu un "demiurg social și istoric".

            Se cuvine discutat, de asemenea, și mitul lui Corneliu Coposu care, aparţine, după cum am spus deja, tipului Cincinnatus, întrucît este unul din puţinele mituri care nu au decăzut în postcomunismul românesc, ci funcţionează încă și acum, cel puţin la nivelul timpului trecut, al amintirii. Corneliu Coposu a fost mediatizat, din 1990, ca urmașul lui Iuliu Maniu (el însuși o figură mitizată, cel puţin în calitatea de martir al regimului comunist), nu doar pentru că fusese secretarul (și, deci, ucenicul) acestuia, ci și fiindcă avusese parte de șaptesprezece ani în închisorile comuniste din România, ani pe care îi depășise tenace, fără vreo cedare în faţa regimului care îl persecuta. Moartea soţiei sale, ca deţinută politică, și celibatul ulterior, l-au preschimbat într-o figură ascetică pentru care pleda și aspectul său fizic uscăţiv. Fostul halterofil corpolent devenise un fel de adaptat pustnic al deșertului, iar fizicul acesta (în consens cu simţul etic al personajului) a impus respect. Felul în care a reconstruit Partidul Naţional Țărănesc (chiar dacă, uneori, a căzut în eroarea unei permisivităţi periculoase, în PNȚCD înscriindu-se și cîteva figuri dubioase, care au dobîndit ranguri importante) a impus, de asemenea, cu atît mai mult, cu cît, după moartea sa, Partidul avea să fie condus de un politician fără charismă și fără impact asupra mulţimilor (Ion Diaconescu) și, în acest fel să dispară din Parlament, iar apoi să se destrame în mai multe facţiuni, fiind distruse tocmai unitatea și efortul de reconstrucţie pe care, în mod remarcabil, le realizase președinţia lui Corneliu Coposu. De-a lungul activităţii sale parlamentare, dar nu numai, Corneliu Coposu a ajuns să fie stimat și respectat inclusiv de către inamicii săi politici. Așa se face că, la moartea sa, a avut parte de funeralii naţionale, iar poporul român a cunoscut unul dintre puţinele sale momente de unitate (în postcomunism) de după zavistia politică implicată de campaniile electorale violente și de ciocnirile dintre Putere și Opoziţie. În cazul lui Corneliu Coposu, bătrîneţea nu i-a minat credibilitatea, ci, dimpotrivă, i-a sporit-o, căci senectutea aceasta era una eroică, respectată (Coposu fiind un supravieţuitor al Gulagului) și înţeleaptă.