Vîrsta de aur este vîrsta inocenţei și, de aceea, spulberarea României Mari în 1940 și definitivarea dezintegrării ei în 1944 (recuperarea Ardealului nu a adus-o și pe aceea a Basarabiei) a echivalat cu pierderea paradisului. Micul Paris, cum i se spunea Bucureștiului, unde veneau să studieze tinerii din Balcani, a devenit, sub Ceaușescu, un oraș mutilat, cel puţin pentru aceasta pledează demolările masive pe care le-a angrenat construirea Casei Poporului și a cartierului din jur (construcţiile respective au dus la demolarea a zeci de biserici și clădiri istorice din Bucureștiul vechi). Dar, dacă România pînă în 1940 (pierderea Basarabiei), respectiv 1944 (instaurarea comunismului), era una înainte de căderea din paradis, România de după 1989 s-a dorit a fi o ţară mîntuită prin sacrificiu uman (morţii din decembrie) și prin însăși moartea dictatorului (execuţia cuplului Ceaușescu a avut loc de Crăciun). Au fost voci care au vorbit despre o stare fetală a României reînviate, asupra căreia Dumnezeu și-a manifestat graţia divină. Din acest moment a început proiecţia unei vîrste de aur în viitor: s-a vorbit despre România post-revoluţionară ca despre un mic sau nou Ierusalim; prin sîngele morţilor din decembrie 1989, ţara dăduse tributul cel mai mare din Estul Europei, fost comunist; de aceea, se cuvenea ca România să redevină omphalos, iar uriașa simpatie occidentală, survenită imediat după revoluţie, a alimentat această reverie.

            Mitul vîrstei de aur, în afara momentului întemeietor 1918, a funcţionat în fel și chip în România secolului XX. Totalitarismul comunist a stîrnit reverii și tînjiri după perioada interbelică, văzută ca una de spiritualizare maximă a ţării, contracarînd incultura și subcultura promovată de comuniști. În comunism, a funcţionat și o proiecţie a vîrstei de aur prin circumscrierea vieţii rustice de la sat acestui mit, satul românesc fiind considerat nu atît de mutilat precum viaţa citadină poluată și urîţită arhitectural de uzine, fabrici și blocuri tip conservă. Dar contradicţia era relativ valabilă, întrucît și satul românesc fusese schimonosit de comunism. Mirajul exterior acţiona și el, românii tînjind după paradisul occidental al vieţii de consum, în care două mituri au deţinut supremaţia: al Americii și al Germaniei. Trecutul considerat exemplar al unor voievozi români văzuţi ca luminaţi, mari oșteni, unificatori și spiritualizaţi, precum Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir și alţii, a fost fluturat de ideologia comunistă, pentru a încerca să se creeze o legătură cu epoca Ceaușescu, dar liantul s-a dovedit a fi găunos, autointitulata epocă de aur a lui Nicolae Ceaușescu fiind o inegalabilă impostură. Acel Eminescu, profet naţionalist, care avea reveria Daciei pe care o opunea formelor fără fond aduse din Occident întru modernizarea României, a fost și el preluat și subordonat comunismului ceaușist grandoman. Protocronismul din anii '70 s-a dorit a fi tot o încercare de autocreaţie a vîrstei de aur: protocroniile erau aplaudate în calitate de componente spirituale pur românești, care ar fi anticipat componentele spirituale occidentale, România devenind, în acest caz, o matrice a modernităţii europene (ceea ce era un fals de proporţii, lucrurile stînd exact invers). În postcomunism a funcţionat o microreverie după comunismul ceaușist în prima sa  etapă, cea a liberalizării, Nicolae Ceaușescu fiind văzut ca un lider comunist bun (chiar dacă nu perfect), dar supus influenţei mefistofelice a soţiei sale, Elena Ceaușescu, considerată o urmașă a Anei Pauker (tipul femeii-comisar din anii '50). S-au publicat amintiri despre nebunii, boemii ani '70 ai destinderii și ai așa-zisei destalinizări, promovîndu-se teoria că Ceaușescu ar fi fost și în 1990 președintele ţării, dacă ar fi știut să menţină conduita politică din anii de liberalizare și dacă ar fi acordat românilor o libertate minimală.

România interbelică a fost proiectată ca o ţară performantă, bogată, frumoasă, iar Bucureștiul, ca o capitală a tuturor posibilităţilor, ambele devastate de invazia comunismului; doar la imaginea ideală interbelică putea să-și spele chipul România "ţigănizată" de după 1989. În sfîrșit, vîrsta de aur a avut un "Mesia" (rege-legiuitor, profet sau comandant militar) care s-ar fi putut întoarce sub o altă formă. De ce nu avem și noi un Vaclav Havel? s-au lamentat românii după 1989, în căutarea unui președinte curat, înţelept și democrat (pînă cînd și fanii naivi ai lui Ion Iliescu știau că acesta nu este potrivit moral, ca fost aparatcik comunist, pentru a conduce o ţară unde regimul comunist fusese răsturnat printr-o revoluţie sîngeroasă). După decepţia produsă de Ion Iliescu în mandatul 1990-1992 și 1992-1996, alegerea lui Emil Constantinescu (fost comunist, și el, dar nu fost aparatcik) a dat speranţe pe care, însă, noul președinte nu le-a onorat. Mitul întoarcerii lui "Mesia" s-a prăbușit din nou. Regele Mihai I a cărui figură exaltase în 1992 îi lăsa indiferenţi pe românii din preajma mileniului trei. Totuși, întoarcerea sa a bîntuit mentalul românesc (așa cum am analizat deja), dar nu prin persoana regelui însuși, cît prin aceea a nepotului său care ar fi putut să-i fie succesor.