Există apoi o coloratură psihologică a memoriei recuperate și de aceea vorbeam de o latură terapeutică a acesteia. Foarte importante sunt excursiile documentare la închisoarea Gherla și la Memorialul de la Sighet al victimelor comunismului și din alt motiv. Eu îmi asum riscul ca studenţii să fie mai fascinaţi de Gherla, de Gherla actuală, decât de Memorialul de la Sighet. În cele din urmă ei înţeleg, însă, că Gherla este o închisoare vie adaptată la condiţiile de astăzi, axată pe deţinuţi de drept comun, iar celălalt spaţiu a devenit, un muzeu, un memorial, nemaifiind o închisoare ca atare. Dar la Gherla, de pildă, când rugăm autorităţile penitenciare să ne deschidă vechea Zarcă, sau ceea ce a mai rămas din Zarcă (aceasta nu mai este folosită astăzi, întrucât condiţiile sunt imunde; spaţiul acesta este plasat într-o subterană, conservată totuși ca relicvă a vremurilor trecute) ... comandantul ne spune întotdeauna: ?Dar de ce vreţi să mergeţi acolo, întrucât Zarca nu mai este folosită?. ?Vreau să vadă cum arătau Gherla și Sighetul în realitate (îl lămuresc eu pe comandantul Gherlei), nu doar memorialul-muzeu pe care îl vor vizita. Acolo, la Memorial, vor afla informaţii stocate, muzeificate, dar nu vor avea acces la condiţiile propriu-zise de odinioară?. Ei bine, în spaţiul acela imund de la Gherla, în subsolul nefolosit astăzi, mai există paturi ruginite, iar pe jos este apă, nămol, mizerie. Nici nu se poate coborî propriu-zis, doar de pe scările care duc la subsol se poate zări totul. Dar această ocheadă aruncată în subterana aceea imundă constituie tot o formă de a atinge suferinţa de odinioară a deţinuţilor politici și de a avea acces măcar parţial la condiţiile teribile în care erau siliţi aceștia să trăiască și să moară. Toţi studenţii conchid mai apoi: ?Noi n-am fi reușit să supravieţuim în asemenea condiţii?. Eu le-am replicat însă întotdeauna altceva: ?Nu se știe niciodată, până când nu veţi ajunge în asemenea condiţii să nu spuneţi că nu aţi fi supravieţuit, întrucât nu aveţi de unde să știţi.?

În excursiile documentare pe care le fac esenţial, de asemenea, a fost faptul că o fostă deţinută precum Lucreţia Jurj participa alături de tineri la recuperarea memoriei și istoriei. Din păcate Lucreţia Jurj a murit în 2004. Era o femeie simplă, dar senină și generoasă, care își păstrase umorul. Ea povestea întotdeauna cu haz despre viaţa sa în munţi alături de luptătorii anticomuniști. Studenţii mei o întrebau: dar ce făceaţi dumneavoastră acolo, doamnă Lucreţia? Ce făceaţi între bărbaţii aceia?  Lucreţia Jurj mersese împreună cu soţul ei în munţi, erau foarte tineri, proaspăt căsătoriţi; dacă ar fi fost arestată, știa că ar fi fost în stare să cedeze sub tortură și să spună locurile ascunzătorilor; și atunci a fugit în munţi ca să fie cu soţul ei, dara fugit în munţi și din loialitate faţă de luptătorii anticomuniști în general. Ceilalţi din grup au ezitat dacă să o primească sau nu. Fiindcă au considerat la început că o femeie încurcă. Până la urmă însă ea i-a convins pe bărbaţi să o lase să rămână. "Ce făceaţi acolo?" o întrebau studenţii mei pe Lucreţia Jurj. Iar ea răspundea întotdeauna: "eu curăţam armele". "Și altceva?" "Eu îi făceam pe acei bărbaţi să nu-și piardă nădejdea", mai spunea Lucreţia Jurj. Uneori, în aceste excursii documentare, studenţii se așezau pe rând lângă Lucreţia Jurj și stăteau la taifas și o întrebau, făcând cu schimbul.