Studenţii sunt apoi extrem de interesaţi de diferite filme documentare legate de perioada comunistă. De pildă, în cadrul cursului despre Gulagul românesc am șansa să posed o casetă video cu spovedania lui Franţ Țandără, fostul torţionar comunist intervievat de Doina Jela (a se vedea cartea acesteia, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar comunist). Este un documentar care nu a rulat la televiziune; este un film făcut din bruioane. Nu am dreptul să dau spre difuzare caseta aceasta, dar am primit dreptul să le proiectez studenţilor mei respectiva casetă. Sau am un documentar făcut de televiziunea franceză despre trei deţinuţi politici trecători prin fenomenul Pitești, prin fenomenul reeducării. Astfel de documentare înseamnă foarte mult pentru studenţi și tineri, faptul că văd oameni reali în carne și oase, că nu este vorba doar despre teorie, că au acces la o latură palpabilă, prin care ajung la istorie.

Chestiunea legată de clasificarea memoriei și de căutarea unei memorii adecvate pentru a calibra util și moral trecutul recent (în conștiinţa tinerilor) este adesea discutată și de analiștii Gulagului românesc, în special de istorici. Care ar fi modalitatea cea mai adecvată pentru a avea un fel de recuperare, chiar și terapeutică, a istoriei recente românești? Majoritatea istoricilor mizează pe explicitarea unei memorii a suferinţei. Și eu mizez tot pe o astfel de memorie (a se vedea volumul Gulagul în conștiinţa românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste, Polirom, 2005). Există, însă, și alte perspective sau opţiuni. Mă refer, de pildă, la cei patru autori (este vorba despre Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) ai volumelor Explorări în comunismul românesc, dar mai ales ai cărţii O lume dispărută. Dacă în Explorări..., aceștia mizează pe o memorie ironică dar informaţională (deconstruind comunismul prin intermediul miturilor și submiturilor sale), în volumul experimental O lume dispărută ei mizează pe o memorie îmblânzită. Și, trebuie să recunosc, că ei, cei patru autori, au succes la tineri cu această soluţie a lor, a memoriei îmblânzite legate de comunism. Ștefan Borbély, cel despre care am vorbit la începutul acestui text și care a propus spre dezbatere în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) un text despre Generaţii fără memorie (cu referire strictă la cei foarte tineri din România) este sceptic și spune că avem, poate, de-a face cu generaţii care nu mai vor să își recupereze trecutul recent. Generaţii care nu mai doresc să li se inculce ori să li se impună o memorie a suferinţei. Generaţii care, în general, nu mai vor să știe ce a fost acela comunism și care au fost ororile create de respectivul ism. Eu cred, însă, că noi, analiștii fenomenului cu pricina, trebuie să căutăm o soluţie amiabilă și să concretizăm o memorie funcţionabilă, astfel încât aceasta să fie acceptată (și nu respinsă ca fiind tendenţioasă, tezistă, etc.) de cei tineri. Este singura soluţie validă ca ei să fie dispuși să recupereze și să își asume trecutul recent al ţării în care trăiesc (sau mai exact în care s-a nimerit să se nască și să trăiască).