Cred că tipul de memorie care i-ar putea face pe cei tineri să fie receptivi ar fi în primul rând o memorie a rezistenţei, întrucât aceasta ar putea constitui mai clar și mai exact un suport pentru ideea concretă de memorie etică. Există, deci, nu doar o memorie a suferinţei, ci și una a rezistenţei și a supravieţuirii decente ori chiar eroice, în condiţii extreme, la limită. Și aici intră rezistenţa în închisori și lagăre, dar intră mai ales rezistenţa anticomunistă din munţii României, chiar dacă ea a fost practicată numai de câteva sute de oameni care au purtat arme și au trăit în munţi, luptând defensive, de fapt. Au fost zeci de mii de ţărani care i-au ajutat pe acești luptători anticomuniști în munţi, ţărani care au fost arestaţi și schingiuţi pentru ajutorul pe care l-au dat fugarilor. Există apoi, tot la capitolul memoriei rezistenţei, mișcările anticomuniste atât cât au fost ele, unele doar anticeaușiste de fapt, dobândind ulterior o coloratură anticomunistă: mișcarea Goma și greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor brașoveni din 1987, fenomenul dizidenţei din 1970 până în 1989; să nu uit de ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării (1948-1962), despre care la noi se știe foarte puţin, mulţi dintre acești ţărani fiind aruncaţi în lagăre și închisori. Ceea ce le explic studenţilor și ei înţeleg și acceptă este următorul lucru: nu este vorba, predând aceste chestiuni, despre o memorie furioasă, colerică, ci de o memorie recuperatoare, inclusiv cu valoare terapeutică. Există prin urmare, sau ar trebui să existe, o memorie legată de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce să nu fie transmisă și transmisibilă mai departe?

Când am propus excursiile documentare la închisoarea Gherla și la Memorialul de la Sighet, Ovidiu Pecican, istoric și prieten cu mine din vremea studenţiei, m-a întrebat în ce măsură aceste excursii nu sunt un echivalent al celor realizate odinioară de comuniști la închisoarea Doftana, unde elevii erau duși cu de-a sila să vadă respectiva închisoare, mitizată de autorităţi. Contra-argumentele mele au fost următoarele: excursiile documentare la Gherla și Sighet au fost întotdeauna opţionale, s-a participat la ele numai dacă a existat dorinţă în acest sens; în plus, nu am stipulat ca fiind obligatoriu că studentul care participă la aceste excursii documentare să și frecventeze cursul despre Gulagul românesc. Și aceasta chestiune a fost tot opţională. Desigur, ar fi ipocrit să nu admit că respectivele excursii puteau fi o formă de captatio benevolentiae faţă de studenţii mei, dar una minoră, nu majoră.