Totuși acest oraș s-a făcut, la urma urmei, în 1800 și ceva și deci pe la sfârșitul secolului XIX, Timișoara a fost unul dintre cele mai moderne orașe ale Europei. Ne lăudăm acuma cu primul tramvai electric, cu iluminatul străzilor, primul oraș pe continent... Și pe bună dreptate. Noi am fost crescuţi în acest spirit, am lucrat la edificarea acestui oraș, la o edificare în sensul propriu-zis al cuvântului, că s-a pus cărămidă pe cărămidă, s-a tras fir de conductă lângă fir de conductă și noi am făcut asta. Deci era firesc să nu fie frecușuri, cel puţin prea mari, între diferite grupuri sociale, între etnii, religii. Am avut un prefect, Sigismund Ormos, care a fost până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a renunţat la funcţie din cauza vârstei. Atuncea s-au ţinut fel și fel de evocări și elogieri și unul dintre punctele forte ale acestor elogii a fost că în Banat, sub administraţia lui nu au fost frecușuri social-etnice, naţionale mari.

Prefectul a avut un rol ponderator, căci a fost un om calm, un liberal în sensul bun al cuvântului. De altfel a fost mare Mecena, căci nu-mi place termenul de sponsor, un Mecena al artelor și istoriei. Biblioteca Academiei, de la Piaţa Unirii, unde acuma e strada Augustin Pacha, acolo a fost casa lui Ormos. A fost o casă construită pentru un istoric amator. El este de fapt unul din fondatorii Muzeului Banatului.

Această convieţuire exista și la un micronivel și acest lucru este ceea ce nu prea se studiază la grupurile vecinilor. Dacă luăm trei-patru case care erau unele lângă altele, vrând-nevrând constituiau o unitate. Doamnele, dacă n-au avut chimion, atuncea strigau peste gard: ?Mario, Elisabeta n-ai un pic de chimion?? și reciproc.

(În general, ce limbă se vorbea?) Dat fiindcă oamenii nu prea s-au grupat ei numai după naţionalităţi, de obicei casele erau foarte amestecate privind locuitorii lor: erau nemţi, unguri, români, sârbi, unul lângă altul, grămadă. De obicei s-a vorbit și limba celuilalt, ceea ce astăzi nu prea este obișnuinţă.

Eu odată discutam cu cineva în Parcul Poporului, unde era staţia de tramvai și cineva a făcut o observaţie unuia dintre noi: ?Nu ţi-e rușine domnule, n-ai putut să înveţi nici până acuma românește??, fiindcă tipul vorbea ungurește cu mine. Eu am vorbit românește cu el și atuncea amândoi am început să râdem, fiindcă eu, care am vorbit românește, am fost ungurul și el, care a vorbit cu mine, care fost Fericeanu Gelu, era român. Suntem prieteni din 1940, asta însemnează 63 de ani, prieteni la cataramă și de obicei dacă ne întâlnim atuncea eu salut în românește, el mă salută în ungurește și mi se adresează ungurește și apoi începem să vorbim într-un melanj.

         Încă erau cazuri, în ?60. Unde se încrucișează Brîncoveanu cu Porumbescu, unde începe zona Gaza acum, la colţ cred că și acuma e un birt. În faţa birtului erau câteva mese, unde s-au servit mititei și bere. Sâmbăta și duminica seara era un spectacol splendid și acolo veneau pescarii de pe Timiș. Stăteau la o masă și fiecare povestea ce pește mare a prins sau i-a scăpat. Dacă ai tras cu urechea au vorbit la o masă în cel puţin două sau trei limbi și niciodată nu puteai să fii sigur că cel care vorbește românește este român sau cel care vorbește nemţește este neamţ, fiindcă de obicei s-a vorbit în limba celuilalt, acesta fiind un gest de politeţe cu care noi suntem obișnuiţi.

Deci acesta este ?spiritul european?, care ar merita să fie refăcut, practicat, gândit, fiindcă cei care vorbeau aicea două-trei limbi, majoritatea și citeau în aceste limbi și se informau în aceste limbi, aplicau cunoștinţele ?ciupite? din fel și fel de culturi pe aceste canale lingvistice diferite și nu mă refer numai la intelectualitatea superioară.

Eu am predat la un fost elev foarte simpatic, din păcate e bolnav acum, electronist de meserie și îl văd într-o zi și zic: ?Tu Ioșca, ce ai? Uite ce am găsit!? Câţiva lei era atunci, o carte nemţească groasă, cu organe de mașini. ?Ia vezi ce planșe frumoase are, ia vezi cât de detailat este manivela cutare.? Asta dădea și o superioritate tehnică, o superioritate în instrucţie a muncitorului timișorean.

Apoi, am avut societăţi civice și eu odată le-am enumerat, iar dacă o să am timp o să reiau acest studiu. După părerea mea, la cumpăna secolelor XIX-XX au fost circa o sută de societăţi civice înregistrate, deci nu numai comeseni la birtul nu știu care, ci societăţi culturale, religioase, de meserie, de hobby, societatea filatelică nu știu care, societăţi profesionale, sindicale.