În legătură cu situaţia unor oameni care au suferit în perioada sistemului comunist, sunt câteva date, să le numim cronologice: în 1946-?47, după al doilea război mondial, au fost seceta, sărăcia, bolile care au apărut, boli infecto-contagioase ca scabia, tifosul exantematic, ce au dus la degringoladă economică și socială în ţara noastră și în special în Dobrogea, unde zona este mai aspră, mai aridă și respingătoare din acest punct de vedere.

Alegerile din noiembrie ?46 au pus oarecum lumea într-o situaţie neplăcută, chiar i-a pus pe oameni pe gânduri. Imediat după alegerile din ?46 au fost arestaţi oameni nevinovaţi care erau duși la Tulcea și de-acolo îi aduceau acasă în coșciuge, morţi. Motivele erau diverse: ori au fost legionari, ţărăniști, liberali sau, dacă vecinul spunea că a simpatizat cu unul din aceste partide sau alte organizaţii erau arestaţi, că așa se practica pe atunci. Unii erau chiar complet nevinovaţi. Erau oameni simpli, fără carte, naivi și aveau încă nostalgia trecutului și nu erau receptivi la nou. Unii erau simpli plugari și chiar de frica necunoscutului s-au înscris în acel mare partid a lui Petru Groza, Frontul Plugarilor, așa-zisul partid de largă popularitate.

Din aceste motive oamenii au fugit pe unde au apucat.

            Tatăl meu, Stere Iancu, era cu ceva carte, având 7 clase elementare. Noi ne găseam în comuna Bașchioi, care în limba turcă înseamnă ?sat de frunte?, după aceea s-a numit Principele Mihai și în final, după ce s-a instaurat sistemul comunist în România s-a numit și încă se numește Nicolae Bălcescu, în judeţul Tulcea.

            Tatăl meu, împreună cu câteva familii mai înstărite din comună a avut curajul să se ducă la guvern și să ia aprobarea pentru a pleca în Australia. Urmau să ia trenul și să meargă să aducă de la Ministerul Sănătăţii un certificat (o adeverinţă) din care să rezulte că eram liberi de bolile infecto-contagioase.

Acolo, tata s-a întâlnit cu ministrul sănătăţii, pe atunci Florica Baltazar care, fiind și aromâncă, și neam cu noi ne-a lămurit să nu plecăm din ţară, că toată viaţa vom fi străini și nu numai noi, ci și copiii și copiii copiilor lor.

Atunci s-au întrebat în ce parte vor pleca pentru că nu se mai putea trăi în Dobrogea. I-a îndreptat spre Banat, spre așa-zisul pe atunci Timiș-Torontal.

În comuna Tomnatic, raionul Sânnicolau Mare, părinţii mei, la îndemnul ministrului Florica Baltazar, s-au instalat și au făcut o gospodărie bună. Era o altă lume, mai civilizată, mai înaintată din toate punctele de vedere și altfel se vedeau lucrurile acolo.

Ne-am integrat repede în această lume, în special noi, aromânii, care duceam dorul de meleagurile românești, noi având dorul de patrie, de sânge românesc odată cu venirea din Valea Salonicului, în perioada războiului balcanic din 1912-1913. Acele zone frumoase din Valea Salonicului, pe care și astăzi aromânii le cântă, Vardarul, Gramoiste, Moscopole, Abdela, Munţii Pintului, râul Vardar (unde este născut chiar actorul român Toma Caragiu) au lăsat acele urme și acum, deși Banatul nu-l putem uita niciodată.