J.S.: Mă numesc Schaftari Johann. Hans îmi spunea acasă, ca și copil.

Soţia am cunoscut-o în lagăr. Băiatul cu care am dormit în aceeași cameră, în lagăr, o știa pe soţia mea fiindcă era tot de-aici din Oraviţa. Și iaca așa, prin el am ajuns să-mi cunosc soţia. El a fost cu noi în lagăr și cu el am și fugit de-acolo, am dezertat, la 1 mai ?45. (Și aţi reușit?) N-am reușit decât o lună de zile. Eram aproape de Nepopetrovsk și ne-au prins tractoriștii noaptea, fiindcă ei erau plătiţi dacă prindeau pe cineva. Primeau câte 500 de ruble pe cap de om dacă-l prindeau și predau. Și noi, după atâta timp și drum, noaptea, pe la vreo 4 dimineaţa, că era întuneric, ploaie, ne-am pierdut și simţul de orientare. Am avut un compas la noi, pe care l-am procurat de la ruși. Am dat ceasuri, am dat cămăși în loc și ei ne-or adus pâine uscată de-acasă. Era pâine de-aia mică de război. (Și de cât timp eraţi pe drumuri?) De 30 de zile. Practic, 28 de zile am fost pe drum și-atuncea ne-or prins și ne-or dus înapoi, treptat, în același lagăr. Am ajuns prima dată în orașul Șahti, care era un oraș minier. Acolo ne-or dus și ne-or predat seara la Tribunal. Probabil așa era obiceiul. Ne-or dus din comuna în care ne-or prins, cu doi soldaţi toată ziua, de dimineaţă de la 6 până la 10 noaptea, am mers numai pe picioare. Nu știu câţi kilometri or fost din satul ăla până în orașul Șahti. Acolo ne-or predat la tribunal și am stat într-un birou până dimineaţă. Era o fată acolo de servici. Rusește n-am știut prea bine pe timpul ăla. Am știut ce era strict necesar. După aia, dimineaţă ne-or luat și ne-or dus jos, la un ofiţer în birou și el o știut perfect românește. Era un maior. Ne-o întrebat de unde suntem și i-am spus și fiecare ce meserie are. După aia o chemat niște soldaţi, niște sergenţi, cum erau în timpul ăla în Rusia și ne-au dus într-un lagăr, unde erau deportaţi din Polonia, dar ăia nu ne-or primit și-atunci ne-or dus înapoi la Tribunal și ne-or dat de lucru prin curte. Am măturat curtea, am lucrat la niște scări pe-acolo. Ne-or dat de mâncare o dată pe zi, niște peștișori din ăia mici și un pumn de zahăr. Asta ne-a fost hrana pentru o zi. Și seara o venit o mașină și iară ne-or chemat în birou înuntru și ţin minte că vorbeau în rusește.

Au adus acolo la Tribunal un camion unde era un soldat, care era de fapt un deportat din ăsta sau un prizonier și ăla n-a vorbit un cuvânt și noi n-am știut unde ajungem. Și-atunci, noaptea pe la vreo 12 am văzut deja lumină și mi-am dat seama că-i tot un lagăr, după iluminat. Era un lagăr cu prizonieri de război români. Ne-au băgat în camera aia de primire și acolo a venit un basarabean, care-o știut bine și rusește și românește și ne-or dus atunci înuntru în lagăr și ne-or dat de mâncare la cantină, cum era obiceiul. Ne-or dat arpacaș, că asta era mâncarea de bază și dimineaţă, și noapte, și orișicând. Ne-or ţinut vreo trei zile acolo. Ziua ne-or dus afară la muncă, în cimitir, să facem gropi, dacă moare câte unul. Noi prima dată ne-am gândit că ăștia ne-mpușcă acuma, că facem pentru noi gropile, dar n-a fost așa. Și-atuncea am citit acolo, în cimitir, pe cruci, și-am văzut nume: Popescu, Ionescu și ne-am dat seama că sunt numai prizonieri români.

Și seara, când am intrat în curte și când am mers spre cantină am văzut că stăteau soldaţii afară, culcaţi pe jos și strigau, ca să afle repede, că așa se-ntâmplă când ajunge cineva în lagăr : ?De unde sunteţi măi?? Zic: ?Din Banat? ?Păi și eu sunt din Banat, din Timișoara?. Noi i-am spus că suntem din Lugoj, că eram doi din Lugoj și o mai fost unul din Oraviţa. (Și erau și deportaţi sau erau numai prizonieri?) Nu, erau numai prizonieri. Acolo nu erau deportaţi. (Și dumneavoastră cu cine aţi fugit?) Cu unu? Sontag de la Lugoj și cu unu? Fuchs.