De la paisprezece la șaptesprezece ani am lucrat în agricultură, ce să spun, mi-a plăcut. Am mers la câmp, am avut pământ destul de mult și am avut și zileri. Cu ei am lucrat, am glumit, mi-a trecut repede ziua. Am lucrat, am obosit, m-am culcat și dimineaţă din nou și știam că asta este viaţa. Ne întâlneam noi fetele, mergeam la dans, la noi așa a fost, de sărbători sau marţea a fost bal. În satul nostru, Diniaș și in alte sate așa a fost, duminica dupămasă s-a sărbătorit și s-a mers la dans. De la ora două până la șase, șapte seara, am și uitat cum a fost.

Când am avut șaisprezece ani a început cu clasa asta contra, cu comunismul, or primit ei curaj, cu unii chiar am fost colegă. Așa s-a înţeles în sat, cine a avut pământ mai mult ăla era chiabur și cine a avut pământ mai puţin ăla a simţit că are putere, că el va fi comunist și tot așa. A fost un partid al tineretului, eu nici n-am dorit să fiu în partidul ăla, nu că n-aș fi dorit să fiu cu colegii mei, dar parcă ceva m-a jignit fiindcă tare ne-au atacat. Or început să ne pună cote mari la pământ, am lucrat tot timpul, tot anul și nimic. Grâul ni s-a luat, porumbul ni s-a luat, încă ne-a pus să dăm și lapte pentru câte hectare aveam, să dai ouă, carene, să dai fel și fel. Și eu așa rău m-am simţit, adică toată viaţa să muncesc și eu nu pot să cumpăr o rochiţă cum au colegele mele, doară din primăvară până în toamnă lucram. Di cauza aia eu eram supărată. De ce, ce rău facem noi? Dacă am moștenit pământul ăla de la strămoși sau ce știu eu. Să fie așa o mică înţelegere, dar nu, nici n-am avut suficient cât ne-a pus cota. Tata trebuia să dea și grâu și porumb și tot. În schimb noi am avut porci, fân, trifoi și astea le-am dus la Timișoara, cum am spus, Timișoara era aproape, și de acolo am mai făcut un ban ca să ne cumpărăm pâine, să cumpărăm din nou sămânţa ca să semănăm pentru celălalt an. Că noi din agricultură am trăit. Am avut animale atunci, am lucrat cu cai, n-au fost tractoare ca acum, n-au fost combine, noi tot am lucrat cu mâna, am săpat, am cules cu mâna. Am avut o mașină pe care au tras-o caii pentru grâu, pentru secerat. Dar animalelor le-a trebuit mâncare. Dar, știţi cum e, dacă unu? știe că așa trebuie, așa e, n-ai încotro, ne-am împăcat cu soarta. Dar nici asta n-a fost suficient. Din cauza aia eu am spus că comunismul nu este bun, nu este drept, nu respectă un muncitor.

De luni până sâmbătă am lucrat, duminica, ca întotdeauna, ne-am dus la dans și în ultimele momente dinainte de a ne duce în Bărăgan, or început să ne alunge din sala de dans. Noi, care am avut pământ mai mult, nu aveam voie să mergem la dans, să fim împreună cu ei, că noi suntem chiaburi, mi-e foarte greu să spun cuvântul ăsta, dar așa au strigat ei. Noi, fetele care am fost, nu ne-am băgat, am ţinut la persoana noastră și nu am vrut să ne băgăm. Dacă au zis nu, nu. Dar băieţii în schimb au încercat, să vedem, ne scoate? Și ei dansau, toţi colegii, când intră băieţii în grup, cinci, șase persoane, muzica s-a oprit și au strigat: ?Afară. Chiaburii, afară!?, iar ei au zis: ?Și noi suntem tineri și vrem să dansăm?. Atunci i-au luat după spate și i-au alungat. Noi fetele ne plimbam și ei au venit la noi și au zis: ?Chiar asta am vrut să vedem, sunt în stare? Și au fost, au fost în stare?. Și cum am spus, am trăit ca fraţii până atunci, colegii din școală și ce răi au ajuns.

A.I. din Variaș intervievată de Gilda Vălcan