Era ceva nemaipomenit. Nu știu de ce a trebuit să se schimbe viaţa aceea frumoasă. Tinerii de azi nici nu mai știu să trăiască...

Pe vremea aia, comerciantul, când mergea în casa omului cu o comandă, săruta mâna tuturor servitoarelor, ca să ademenească clientela.

Vânzătorii vorbeau patru limbi.

Toţi aveau de lucru. Era o viaţă echilibrată, armonioasă.

 

               Casa Maghiară a luat fiinţă dintr-un grup de oameni de excepţie: era președintele partidului maghiar de atunci, era doctorul Kakuk și diferite alte personalitaţi... Îmi aduc aminte de Toth Sándor, de Kopácska...  Ei au făcut un proiect, au cumpărat proprietatea și au construit. Erau bilete de cărămizi, oamenii cumpărau acele bilete și contravaloarea lor era folosită pentru cumpărarea cărămizilor.

Nisiparii din cartierul Crișan mergeau cu șalupele – ladik-uri se numeau – spre Remetea, în sus pe Bega, le umpleau cu nisip și apoi, încet, veneau în jos pe apă. În Crișan descărcau nisipul. Fiecare avea un stand imens afară, dar nu pe mal. Pe mal era pusă o scândură lată pe care descărcau nisipul. Și de acolo veneau căruţașii și luau nisipul. De fapt, din nisipul adus pe Bega, s-a construit jumătate din oraș...

Pentru Casa Maghiara ei au dat nisipul gratis. Pietrarii au lucrat pe gratis. Fiecare meseriaș a lucrat pe gratis tot ce a trebuit pentru construcţie. Și cine n-a putut lucra a cumpărat bilete de cărămidă. Nu știu exact cât costa un astfel de bilet, dar oricum era o sumă de care se puteau lua 100 de cărămizi, 200, 500. Fiecare a luat bilet de cât a putut. Și din sumele strânse și din munca aceea s-a construit.

Este superb interiorul. Era o scenă de teatru frumoasă, unde se jucau piese de teatru și se organizau programe culturale.

Apoi a fost luată de stat, după aceea de partidul comunist și apoi a fost cumpărată de proprietarul ziarului Renașterea. În curte a construit o tipografie... dar el n-a plătit și nu plătește chirie în faţă. El a construit doar tipografia, și ar trebui să plătească chirie în rest, dacă ungurii primesc înapoi clădirea. Oricum ăsta nu este un motiv să nu o primim înapoi!     

Acolo era un grup al tinerilor maghiari, format din fete și băieţi până la 15, 16 ani, cserkészet se numea. Dadány György era directorul acelui cserkészet. În fiecare duminică ne întâlneam acolo îmbrăcaţi elegant. Acest cserkészet era un loc foarte bun de educare a tinerilor. A luat fiinţă în Londra, în timpul războiului și s-a extins în toată Europa. Era format doar din tineri, copii. Adulţii luptau în război și era nevoie de cei mai tineri ca să se ocupe de bătrâni, de copiii mici. Deci asta era un fel de armată de rezervă.

Erau acolo români, unguri, sârbi, de toate naţionalităţile. Fiecare astfel de organizaţie, a fiecărei etnii, avea un director. Al nostru, al ungurilor, era Dadány György. El era un baron. Acolo aveam un program strict și diferite atribuţii. Cea mai importantă era educaţia religioasă. Mergeam la biserică în uniformă de cserkész, care era din material verde, cu pantaloni scurţi, ciorapi treisferturi, îndoiţi, cămașă, cravată și pălărie. Cravata era un fel de eșarfă de culoare galben deschis, cu un inel în faţă. Pălăria era ascuţită, cu bor, lucioasă și se prindea cu o curea sub bărbie. Și curelele de la pantaloni erau speciale, aveau o cataramă care se închidea prin încălecare și reprezenta un crin. Crinul era simbolul nostru.

„De ce ?”

Nu știu, dar crinul era peste tot.

Și acest tineret a primit acolo o educaţie foarte bună. În primul rând, era preţuită încrederea, integritatea, curajul. Învăţam cântece. Vara se organizau ieșiri, excursii: la Muntele Mic, la mare. În fiecare an era o astfel de ieșire și mergeam toţi. Noi eram copii săraci și așa am putut să mergem și noi.

Țara nu era atunci bogată, dar era un spirit civic... extraordinar. Noi, copiii, mergeam cu o cerere ștampilată în magazine și proprietarii ne dădeau 5 lei, 10 lei, 20 lei și semnau pe foaie și adunam și 600 de lei, îmi aduc aminte. Asta era o chetă pentru copiii săraci la care părinţii nu le puteau da bani să meargă în excursii. Și cu banii ăia am fost două săptămâni în excursie la Muntele Mic. Am stat la cabană și aveam bucătar și tot ce era nevoie. Și atunci au venit la noi de la Partidul Maghiar și de la Asociaţia Femeilor din Caransebeș și ne-au adus prăjituri, fructe... Am făcut focuri de tabără, concursuri de alergare. A fost cine să susţină și să organizeze toate astea. După ani de zile am fost acolo și ne-am adus aminte de copilărie. A fost foarte frumos.

Atunci erau școli de dans. Trebuia să înveţi să dansezi, nu erau dansuri ca azi, să te bâţâi în toate părţile. Ăsta nu-i dans, asta-i nimic. Era tagoul, valsul, foxul, toate pe pași și nu alan-dala. Și te înscriai la ore de dans și învăţai pașii.

„Unde erau școlile acestea?”

La Casa Tineretului și în alte locuri...

Atunci se juca teatru. În fiecare zonă era câte o trupă de teatru: în Crișan, Ronaţ, Mehala, Plopi... Și jucau diferite piese de teatru. Sâmbetele și duminicile era dans. Aveau unde să se întâlnească tinerii și ce să facă.

Și pe atunci nu era ca azi, nu erau olteni, moldoveni, ardeleni, ci numai bănăţeni. În Moldova era Moldova, în Ardeal era Ardeal și nu veneau de acolo aici sau de aici acolo. Mai veneau secuii, fete și băieţi, ca și căruţași, menajere. Și asta pentru că erau din familii foarte sărace. În zonele acelea pământul nu este atât de roditor ca și aici. Și așa că oamenii aceia erau mai săraci și erau nevoiţi să vină înspre Timișoara. Mergeau și în București și în alte părţi... Dar aveau locurile lor. În Piaţa de Fân, vizavi de atelierul de oglinzi Progresul, pe o parte, erau niște grajduri imense, depozite de fân, paie... pentru paturi. Că pe atunci oamenii nu erau așa de pretenţioși și dormeau pe saltele umplute cu paie. O dată la doi ani se schimbau paiele și gata. Na, și acolo era un restaurant unde se întâlneau căruţașii și menajerele, ardeleni, și se distrau după cum le erau obiceiurile, toţi împreună.

Meseriașii se întâlneau la Fabrica de Bere, la Wittimberger, la Iles. Wittimberger era vizavi de Fabrica de Bere. Acolo se adunau oameni mai bătrâni, mai tineri, închiriau 10-15 bărbaţi o masă și jucau cărţi. Se distrau foarte bine! Erau mese de biliard, de șah. Seara era dans.

Se mergea duminica la Luna-parc, la Pădurea Verde, unde este stadionul C.F.R. Era superb! Erau tot felul de distracţii! Era, de exemplu, un lac cu raţe și oamenii aruncau pe ele cu cercuri. Și o dată la două trei săptămâni, întâmplător, nimerea un cerc pe o raţă și se dădea un premiu. Se puteau trage șuturi de la 11 metri. Veneau diferiţi comici și făceau spectacole. Se bea delicioasa bere de Azuga, care atunci era o bere nouă, la modă. Era și bere timișoreană: Dreher, Timișoara sau bere ungurească, Köbánya. Erau covrigii aceia uriași pentru copii. Și mergeau oamenii la distracţie pe bani puţini. Toate acestea erau ieftine, își putea permite orice om de rând.

Erau stadioanele de fotbal cu marile echipe: Ripenzia, Ferenc Város, MTK, veneau din Ungaria Kis Pest, Uj Pest...

La Pădurea Verde, pe tot drumul era plin de grădini de vară. Ieșeau oamenii, își puneau o pătură pe iarbă în pădure, își duceau de mâncare, se jucau cu mingea, culegeau flori, fructe și se simţeau bine. Era distracţie! Dar era într-un mod simplu, că oamenii nu erau așa de pretenţioși ca azi.

Eu, ca fiu de muncitor, am avut un rând de haine de toată săptămâna și un rând de haine de duminică. Hainele de duminică erau întotdeauna ca scoase din cutie. Era un costum dintr-o stofă bună, făcut la croitor. Erau la modă pe atunci cămășile cu oglindă – tükrös -  și cravatele șimi. Și aveam grijă de ele că știam că nu sunt un copil bogat, dar îmi plăcea să fiu elegant. Mai târziu, când am avut posibilitate, mi-am luat și un costum deschis, alb. Și atunci m-am îmbrăcat în patru feluri: o dată în alb, o dată în albastru, o dată în sacou alb cu pantaloni albaștri și o dată cu sacou albastru și pantaloni albi. Și erau cămășile acelea superbe de mătase.

Erau școlile maghiare. Copiii unguri nu mergeau la școlile românești sau în altele. Era școală românească, ungurească, germană, evreiască... și licee la fel. Tata a vrut să mă înscrie la o școală românească ca să învăţ romănește. Că noi am venit de la Cruceni și n-am prea știut decât ungurește. Și directorul i-a zis: Dumneata duci copilul acolo pe strada Sipos, la școala maghiară. Și acolo învaţă limba română. Și nu m-a înscris! N-a vrut. Dar după aceea, în comunism, au românizat pe toată lumea. Și i-au luat și pe copiii unguri împreună cu românii. Sigur că n-au putut fi la egalitate, este la fel ca și cum ar fi un copil român într-o școală maghiară. Copiii aceia nu vorbeau acasă românește. Și la examene cum putea acel ungur să concureze cu un român? Și asta nici n-ar fi bai așa, că fiecare trebuie să știe bine românește. Și copii mei au fost la școala maghiară de pe strada Sipos. Și întotdeauna am fost de acord ca în școala maghiară să se înveţe românește, ca atunci când copilul termină și merge la admitere la o facultate să știe românește. Dar profesorii unguri nu au pus prea mult accent pe asta.    

Așa că fiecare avea școala lui și nu erau probleme, era bine. Asta până în 󈧪, 󈧫, când au început să construiască la graniţa cu Ungaria Linia Carol. Se făceau deja pregătiri pentru război. Era o linie militară de apărare. Și au început să-i cheme pe oameni la înrolare. Atunci a început să nu se mai găsească de lucru. Foarte mulţi dintre micii întreprinzători au fost duși la război și atelierele lor au fost închise. În plus, nimeni nu comanda nimic, toţi se pregăteau de război. Și tot așa!

În 󈧬, după hotărârea de la Berlin, de aici mergeau acolo și de acolo veneau aici. Din Ardeal veneau românii aici, mai mult cei învăţaţi, avocaţi, profesori, că nu puteau profesa în Ungaria. Și încet s-a destrămat ordinea aceea bună din timpul monarhiei. În monarhie era ceva...! Nici nu se poate spune ce ordine era!

Toată lumea lucra. Piaţa era imensă, erau de toate și ieftine. Tatăl meu, care era om de rând, de Paști i-a luat mamei, din banii puși de-o parte, o cutie cu  șașe baticuri. Că mama a avut în copilărie tifos și nu prea avea păr, umbla cu batic. Erau într-o cutiuţă șașe baticuri, de mătase fină, de culori diferite. Azi așa ceva nici nu mai există. Atunci iarna, de Crăciun, i-a luat un palton. Dar ăla era așa un palton că nici doamna Ceaușescu n-a avut. Era căptușit în interior și dintr-o stofă foarte bună. Asta își putea permite chiar și un om de rând dacă punea de-o parte. În orice caz, era altceva pe atunci! Un croitor dacă făcea un costum îl ducea acasă clientului. La bărbier, după ce se ridica clientul de pe scaun îi măturau hainele și îi ţineau paltonul. La magazin dacă telefonai și ziceai: Nenadovici Yanko, doresc un kilogram de sare și mai nu știu ce..., ţi-l trimitea acasă. Așa își făceau și își păstrau clientela magazinele. Că dacă el nu ar fi servit acel client, acela ar fi apelat la alt magazin. Și cam fiecare avea clientela lui. La fiecare colţ de stradă era o brutărie. Era pâine semi, pâine neagră, pâine albă, pâine de secară, cozonac cu nucă și mac, și tot felul de bunătăţi. Și brutarul știa din experienţă că lui zilnic îi trebuiesc 1500 kg. de pâine, că avea clientelă formată și sâmbăta dublu, pentru duminică. Așa că fiecare om a trăit fericit. Era siguranţă. Știa omul clar cum stau lucrurile.

Un alt lucru bun erau cadourile pentru copii. Că erau copii bogaţi și copii săraci, ca întotdeauna. Isus aducea cadourile de Crăciun și Iepurașul de Paști. Dar copiii nu aveau îndoieli, erau convinși că asta așa este. Noi am fost șase copii. Mama în seara de Crăciun ne spunea să stăm în liniște că vine Isus și dacă nu este liniște, pleacă. Și noi eram cuminţi. Și ea se ducea în cameră, împodobea bradul și punea sub el cadourile, pentru fiecare ce a putut să cumpere.

”Ce primeaţi?”

Păi, ce să zic... o cămașă, un pantalon sau ceva dulciuri. Nu era prea mult, dar ne bucuram enorm de el și nu criticam nimic. Poate un prieten a primit o bicicletă sau o minge de fotbal, dar eu n-am zis că de ce a primit el aia și eu nu? Eu atâta am primit, asta a fost și m-am bucurat. Nu eram așa de pretenţioși! Ne jucam fotbal cu minge din cârpe pe terenul de lângă biserică. Locuiam lângă biserică și mi-a fost foarte aproape, încă din copilărie trăgeam clopotele. Am fost ministrant. Cine avea o minge de tenis, era grozav! O minge de tenis era mare lucru pentru noi. Mergeam culegător de mingi pe terenul lui Miklosi, la turbina electrică. Ei jucau zilnic: dr. Miklosi cu Suciu, inginerul șef al orașului. Și știam că primesc de la unul 10 lei, de la altul 5 lei. Și zilnic mergeam, dacă nu la turbină atunci la Elba. Eu eram culegătorul de mingi. Câștigam uneori mai mult ca tatăl meu. Și îi adunam la librarul Rudas. Cum intrai în librărie, imediat pe dreapta era casa... și el mă scria în carneţel, cu 50, 60 de lei, cât câștigam. Și s-au adunat bani frumoși: 10000 de lei. Și odată noaptea i-am auzit pe părinţi că: ar trebui aia, ar trebui lemne și nu sunt bani. Eu am fugit dimineaţă la Rudas, i-am cerut banii și i-am dus acasă la părinţi. Ei s-au speriat, au crezut că i-am furat, că de unde aș fi avut eu atâţia bani? Și m-au luat în primire, m-au certat. Eu i-am dus la Rudas și el le-a zis că eu duceam la el banii de la terenul de tenis. Le-am făcut o mare bucurie cu asta.

Și era pe atunci sărăcie multă, nu toată lumea era bogată, dar nu era furtul, invidia, șovinismul ăsta. Nu era că tu ești român și eu sunt ungur, nu, nu.  Eu m-am mutat aici în cartierul Ștrand din Vlașca Mare. Vlașca era cunoscută și în Ungaria că era acolo o gașcă foarte bună de bătăuși. Dacă ăia ar mai exista, n-ar mai fi aici ţiganii, aia-i sigur. Dar acolo nimeni n-a ţinut cont... fiecare vorbea patru limbi, mai ales copii. Atunci am aflat care ce-i când ne-am jucat Țări și fiecare își alegea naţionalitatea. Doar evreii nu spuneau că sunt evrei, ci ziceau Uniunea Sovietică, o mare putere și așa nimeni nu-și bătea joc de ei, dar dacă ziceau evreu își băteau joc de ei. (Râde)

Evreimea a contribuit foarte mult la viaţa bună. Că oamenii de afaceri, comercianţii erau evrei și nu sunt alţii mai buni ca ei. Evreul punea preţ pe om. Erau afaceriști renumiţi.

Era în Piaţa Traian, după biserica sârbească, Tandleraiul, strada evreilor. Pe strada aia, pe dreapta și stânga, toate magazinele erau pline cu haine, erau ale evreilor. Vindeau stofe, confecţii... de toate. Și dacă mergea omul și nu avea bani, îl servea pe datorie. Și nici măcar nu scria undeva, ci dădea pe încredere. Știa că omul îi va plăti. M-am dus și eu odată să-mi iau un palton. Eram tânăr, ajutor de maistru, și am vrut unul mai ieftin, pentru banii mei. M-a văzut patronul, a venit la mine și mi-a zis: ”Tu ești un om muncitor și așa palton vrei să-ţi iei? Nu, îţi dau eu unul.” „Păi eu n-am bani.” „Dar ce, ţi-am zis să-l plătești? O să-l plătești după aia, când poţi.” Și mi-a adus un palton superb. De două ori l-am întors pe dos, o dată când m-am dus la Budapesta și mai o dată acasă, așa o stofă bună era!

Așa că era alt fel de viaţă. Și astea toate  aveau să se termine. Al Doilea Război Mondial a fost consecinţa Primului Război Mondial. Și nici acum nu va fi pace. În timpul hitlerismului au suferit foarte mult oamenii. Nemţii au ocupat ţara, au luat tot și au fost lipsuri mari, foamete. Dup-aia, după război, a fost comunismul, când trebuia să stăm ore în șir la coadă pentru 50 de grame de unt pe cartelă și tot așa...

”Câţi ani a-ţi avut când a început războiul?”

Eram soldat... Atunci așa a fost că nemţii au dat ultimatumuri  cehilor, polonezilor, ca să le dea înapoi vechile teritorii... Așa au făcut rușii cu românii, le-au dat ultimatum să elibereze Basarabia și să le-o dea înapoi. Le-au dat un ultimatum de vreo 12-15 ore, ca să elibereze tot, dar bineînţeles că n-au putut. Au fugit câţi au fugit și totul a rămas acolo. Și a început războiul. Nemţii au invadat tot.

Eu, în 1940, am plecat în Ungaria. Aveam 20 de ani. Am plecat pentru că aici a început o politică naţionalistă, nu puteam vorbi ungurește și tot așa. Am plecat crezând că acolo totul este din cârnaţi. În șase septembrie m-am urcat în tren, doar cu hainele de pe mine. Eram meseriaș, puteam să lucrez și nu mi-a fost frică. M-am dus la Budapesta. Acolo am lucrat, am făcut armata, m-am căsătorit și am avut un copil. După război, când au intrat rușii în Budapesta, am reușit să scap, cu mult noroc, și am venit împreună cu soţia acasă la părinţi.

Casa din Budapesta mi-au bombardat-o; am locuit pe strada Fazekas, colţ cu strada Vitéz.

„Este superbă Budapesta...”

Totul s-a bombardat pe strada unde am stat eu. Toate străzile le cunoșteam foarte bine... A fost frumos în Budapesta, da...

 

Asta era școala de pe strada Sipos (îmi arată o fotografie de școală). Eu sunt ăsta din spate. Toţi din fotografie sunt morţi deja. Doar eu mai trăiesc. Asta este trist din trecut. Dacă mă uit la toate pozele astea... toţi mi-au fost foarte buni prieteni, le știu la toţi numele. Toate sunt amintiri. Toţi am fost copii săraci și toţi am devenit oameni de excepţie, ce au ieșit în evidenţă: generali, ingineri, profesori, profesori universitari chiar. Așa oameni au ieșit din această școală simplă, comună! I se spunea Universitatea Sipos. Era pentru copiii săraci.

Și asta s-a românizat în timp. Și n-ar fi aia problema, dar familiile de unguri nu-și mai dau copii la școli maghiare. Asta pentru că, dacă un copil face o școală în maghiară, deși învaţă românește, nu va putea concura cu un român. Și atunci părinţii nu-i mai dau, iar statul spune că aprobă existenţa unei școli maghiare numai dacă sunt 20, 25 de elevi minim... Nu sunt mai departe facultăţi în ungurește pentru ca un copil să înceapă într-o limbă și să temine tot în acea limbă. Astfel, asta devine o piedică pentru continuarea școlii. Soluţia ar fi ca profesorii unguri să-i înveţe pe copii mult mai mult românește...

Că naţionalismul nu-i urât! Nu-i rău decât dacă este șovin. Înţelegi? Și democraţia este frumoasă dacă oamenii de diferite naţionalităţi, ce trăiesc împreună, se respectă. Eu zic că fiecare om care trăiește în România are obligaţia să știe atâta românește cât să poată merge la Primărie să-și rezolve o problemă sau mai știu eu unde. Politicienii maghiari ar fi trebuit să se lupte pentru recâștigarea Casei Maghiare, ca tinerii unguri să se poată întâlni acolo și căsniciile să fie ca pe vremuri: ungurul să ia o unguroaică, românul o româncă și tot așa. Și să se păstreze și obiceiurile naţiei maghiare. Și așa ar știi și copilul ce este. Că altfel, maică-sa este româncă, tatăl este ungur, dar vorbesc românește în familie. Pe el îl cheamă Pataki Lászlo dar nu știe o boabă ungurește. Asta ar fi...  în rest, toate luptele de azi sunt o prostie...

Și așa că pot spune, cu mâna pe inimă, că în timpul monarhiei, oamenii au fost mai săraci, dar au trăit mult mai bine. Era pace sufletească, nu erau așa de mulţi vagabonzi, nu era așa multă corupţie, nici atâţia șomeri. Toţi oamenii munceau și nu le era rușine de ceea ce munceau. Dacă un meseriaș, un tâmplar de exemplu, nu avea de lucru, mergea la Bega să taie gheaţă. Că pe vremuri, iarna, îngheţa Bega de erau gheţuri de jumătate de metru. Aici la Piaţa de Fân era o gheţărie. Oamenii mergeau și tăiau cu fierăstraiele gheaţa, o puneau în căruţe și o duceau acolo. Că nu toţi oamenii aveau frigidere pe atunci, numai cei cu posibilităţi. Restul aveau lăzi de lemn, căptușite cu pleu, în care puneau gheaţă. Cei ce stăteau la casă și aveau fântână, dădeau drumul la mâncare în fântână și stătea și două, trei săptămâni. Și zilnic oamenii cumpărau doar ce le trebuia pe ziua aceea, proaspăt. Nu era că mâine nu se găsește sau se scumpește.

Dar cum spun, oamenii nu se dădeau în lături de la nici o muncă. Dacă un om mai bogat lua un camion cu lemne, i le tăiau, le puneau în coșuri și le stivuiau în cămara cu lemne. Vara veneau de la sate să lucreze la construcţii. Atunci se construia mult: pe strada Paris și în multe alte locuri. Și cum atunci nu erau macarale sau alte mașinării, totul se făcea cu mâna. Femeile cărau sus pe schele cărămizile, mortarul.

Pe atunci meseriașul era mândru de meseria lui. Era un domn. Erau pe atunci ceasurile alea de buzunar din aur, placate... și cu din ăla mergea pe stradă și cu baston. Azi s-a terminat cu asta: în fabricile de pantofi totul este automatizat, croitorul nu mai face costume, toţi umblă în confecţii, cu balon, scurte și nu cu paltoane făcute la croitor. Pe atunci hainele de duminică erau haine de duminică. Se purtau mănuși, oamenii erau îmbrăcaţi elegant și se știa că se sărbătorește ziua de duminică. Primăvara se purtau sacouri foarte frumoase... Și femeile și bărbaţii purtau pălării, mănuși. Se purtau cravatele. Nu umblau oamenii oricum.

La baluri era ţinută obligatorie și organizatorii aveau grijă să se respecte acest lucru. Erau superbe balurile acestea, superbe!

”Unde se ţineau baluri?”

La Fabrica de Bere era o sală mare de dans. În faţă avea un loc de băut, cu mese și scaune, iar în sala de dans, roată, roată erau scaune unde stăteau mamele. Sala de dans era din parchet lăcuit, lustruit și acolo se putea dansa. Și era scris la vedere ce dans urmează. Cine nu știa următorul dans nu dansa. Era lamberg, fox-treaux, dublu fox-treaux, vals, tango. Băiatul, dacă dorea să danseze cu o fată, mergea la mama ei și cu plecăciune o ruga să-i dea voie să danseze cu fiica sa. Și era cu cerere liberă... dacă în timpul dansului venea cineva și o cerea era obligatoriu să o lași să danseze cu celălalt... Nu că mergea fiecare cu partenerul și dansa numai cu el sau cu ea. Asta sigur nu știai! La sfârșit băiatul mulţumea, săruta mâna fetei și o conducea la locul ei. Îi mulţumea și mamei. Așa era. Nu ca azi, că se trag și se scutură acolo și fiecare se mișcă cum îi trece prin cap.

Eu am fost un dansator bun și fiul meu a devenit balerin. Asta a fost în familie. Și tatăl meu era dansator. Pe vremea noastră trebuia să știi să dansezi, erau anumiţi pași. Pe un vals eu făceam turul ringului de dans în fugă, abia așteptam să înceapă și să dansez. Dar nu cu fiecare fată se putea dansa la fel, erau care se împiedicau în pași de vals simpli, comuni... Și la tango, la fel, trebuia să știi pașii. Eu, dacă nu știam cum dansează partenera, o ţineam mai la distanţă și atunci ea putea să pășească oricum, că eu o duceam, nu se împiedica de mine.  

Dansul și muzica erau totul pentru tinerii de atunci.

În Crișan, duminica înainte de masă și după masă, se mergea la Ștrand și apoi, de pe la cinci, șase la Fogl, Dinu... diferite restaurante... unde era muzică și dans. Spre seară veneau și din oraș băieţi și fete și erau niște dansante minunate. Aveam o Asociaţie Culturală în Crișan. Sediul era în casa familiei Somorai și eram îndrumaţi de preotul de atunci. Jucam teatru. Fiecare cartier avea o trupă din aceasta. Era foarte frumos. Doar oamenii bogaţi mergeau la Lloyd, la Palace. Și proprietarii de ateliere aveau locurile lor unde mergeau.

”Unde?”

La Privighetoarea, la Wittinberger. Erau trei restaurante în Crișan. Atunci se mergea în Plopi, în Vii la Petöfi Csárda, unde a fost cimitirul evreiesc și acum este un cinematograf. Acolo era muzică foarte bună și se distrau oamenii foarte bine sâmbetele și duminicile. Era ceva nemaipomenit. Nu știu de ce a trebuit să se schimbe viaţa aceea frumoasă. Tinerii de azi nici nu mai știu să trăiască... Dacă eu aș fi putut filma toate acelea și acum să pun înregistrarea ar zice lumea că niște... capitaliști se chefuiau acolo.

”Și nu eraţi capitaliști?”

Da. Dar eram oameni săraci, simpli și cum ne comportam și ne prezentam excepţional!

La școală aveam oră austriacă. Profesoara Raica ţinea ore în fiecare sâmbătă de la trei la patru. Duceam de acasă farfurie, veselă...  și ne învăţa cum trebuie să mâncăm. Ne-a învăţat cum trebuie să ne comportăm pe stradă. Nu era voie să fluieri după o fată, în drum spre casă după o petrecere nu era voie să faci gălăgie... Noi nu stăteam pe scaun în tramvai dacă un bătrân era în picioare. De fapt, un tânăr nici nu avea voie să se așeze în tramvai. Azi, tinerii nu mai dau locul celor mai în vârstă și, dacă totuși câte unul este mai bine crescut și se ridică, adulţii se uită la el cu admiraţie.

”Deși este normal să facă asta.”

Da, deși e firesc să se ridice. Iarna, când ieșeam de la bal, acolo în Piaţa Traian afară stăteau vânzători cu castane fripte, cu virșli cu hrean, cafea neagră. Erau fiakeruri, trăsuri, nu mașini de taxi. Stăteau acolo unde este Biserica Sârbească. Mașinile de taxi stăteau pe unde este Carul cu Bere.

”Era scump taximetrul?”

Nu era foarte scump, omul își putea permite câteodată.

Tatăl meu ne ducea duminica... Prânzeam pe la unu și la trei plecam. Mama cu tata stăteau în trăsură, erau banchete din piele, iar noi, copiii, pe o bancă în faţă. Și frumos, încet, mergeam până în Parcul Copiilor, la Pădurea Verde... Își putea permite asta un om normal, modest, care a avut șase copii. Tatăl meu era un om de rând, casier la bancă și apoi devenit funcţionar, dar asta mai târziu, că a învăţat și a avut calităţi: scria foarte frumos scrisori. Unde-și mai poate permite asta omul azi? Nici cu tramvaiul nu mai merg oamenii pentru că este prea scump biletul. Na, atunci era altfel.

Pe vremea aia, comerciantul, când mergea în casa omului cu o comandă, săruta mâna tuturor servitoarelor, ca să ademenească clientela. Vânzătorii vorbeau patru limbi. În timp ce-ţi împacheta ce ai cumpărat îţi spunea o glumă, un banc. Absolut orice, chiar dacă cumpărai doar un săpun, era împachetat, nu-ţi dădeau așa și era curăţenie. Doctorul Boretila era medicul sanitar șef în Fabric. Totul trebuia protejat, acoperit să nu umble muștele. Salamurile, șuncile, mezelurile toate erau ţinute la frigider. Și erau numai cuţite și mese nichelate, mașini de feliat salamurile. Nu puneau mâna pe nimic. În fiecare borcan cu dulciuri era o lingură cu care se scotea și se punea pe cântar. Era zahăr cubic, zahăr tos, zahăr pudră, care erau împachetate la un sfert de kg., jumate de kg., un kg. și cinci kg.

De exemplu, de Paști, se vindeau la magazinul de carne trei, patru butoaie de 80, 100 kg. de pește murat. Era pește mic, murat cu morcovi, ceapă tăiate rondele. Era ceva foarte gustos. Nu te puteai opri din mâncat. Era așa ceva pe vremuri in fiecare magazin de carne. Era ca și cârnaţul de Csaba...cine a mâncat odată din cârnaţul acela a tot vrut să mai mănânce. Ăsta este un cârnaţ renumit în toata lumea. Se face la Békés-Csaba și reţeta este secretă. Au încercat și alte firme să facă și nu au reușit. Ungaria exporta în cantităţi uriașe acest cârnaţ... La fel de renumită este și boiaua de Szeged.

Și, cum spun, din cârnaţul acela dacă ai gustat nu te-ai mai putut opri, așa de bun era. Eu am fost ofiţer la depozitul de alimente al armatei la Budapesta. Și acolo, în fiecare săptămână, am cântărit 20000-30000 de kg. pentru cei ce plecau pe front. Ei primeau din ăsta pentru că ţinea pe front, nu se strica și era consistent. Noi plăteam la fabrică și luam cârnaţii direct din afumătorie.

Na, și așa bun era și peștele ăsta. În Timișoara îi zicea Ruszli.

”Timișoara prin ce era renumită?”

Parcurile, de exemplu. Erau superbe și toate erau extrem de curate. Era renumită în fotbal. Era o fabrică de pantofi foarte bună, o fabrică de stofe, fabrică de ciorapi. Erau fabrici mari. Era Fabrica de Tutun, Ilsa, Dermatina... Erau mori foarte mari pe Bega. Moara Prohasca, vizavi de Gara Mare, era cea mai renumită, se întindea până la Bega. Se aducea grâul cu vapoarele și pe partea cealaltă se încărcau sacii de făină. Grâul din tot Banatul se măcina acolo, făceau făina cea mai fină, dupla nulás se zicea.

Șvabii și ungurii erau cei mai buni agricultori. Imperiul Austro-Ungar de aia a fost așa de dezvoltat: ungurii erau gospodari, erau buni agricultori și austriecii aveau fabrici.

Banatul a fost baza României...

”Și acum credeţi că este așa?”

Da. Eu și acum așa văd lucrurile. Banatul este de bază, din toate punctele de vedere. Școlile mai renumite sunt în Cluj... dar și în Timișoara sunt școli și profesori buni. Ca producţie agricolă, Banatul este încă Banat. Pământul este bun. Problema este că pământul nu este lucrat așa cum ar trebui. Drumurile nu sunt făcute și n-are cine să-l lucreze... Și după căderea comunismului armata ar fi trebuit să păzească proprietăţile de stat, fostele C.A.P-uri. Că acolo erau tractoare, mașini de arat, animale, tot... și toate astea au fost furate. Totul s-a dus de râpă. Și agricultura este necesară că România nu este nici acum o ţară industrială...

Străinii cumpărau de la noi mărfuri... Eu pot să spun de fabrica de mănuși, mică, lucrau la început doar 100 de oameni, care exporta în Germania, America, în Rusia. Și mergeau în India și China după piei și blănuri. Acum toate s-au cam dus de râpă. Mulţi sunt șomeri. Se aduc din străinătate haine ieftine și de proastă calitate și oamenii le iau că nu-și permit lucruri noi. La fel cu pantofii. Nu mai există pantofar – schuster, să-ţi pună o talpă sau un toc la pantofi. Asta este o meserie care aproape a dispărut. Croitorii nu prea mai sunt solicitaţi. Nimeni nu-și mai face costume, ci le cumpără de gata. Nu mai există potcovar, căruţaș... Nu mai există kádár, ce făcea butoaie. Acum sunt butoaie din plastic. Nici nu vă daţi seama ce meserie era să fi kádár când se făcea atâta vin și ţuică la sate, pentru care trebuiau butoaie. Erau și butoaie de 1000 l și mai mici. Era o meserie foarte bună care azi nu mai este necesară.

”Care erau cele mai bune meserii în Timișoara? Și cine cu ce se ocupa? Spuneaţi, de exemplu, că evreii erau cei mai buni comercianţi...”

Fiecare meserie avea o asociaţie, unde meșterii se adunau și discutau preţurile, condiţiile, tot felul de probleme... La tâmplari, erau cei care făceau mobilă de dormitor lăcuită, vopsită, erau alţii care făceau numai mobilă de bucătărie și așa mai departe... Ca cineva să-și poată deschide un atelier meșteșugăresc, trebuia să meargă mai întâi la școală de maiștrii. După absolvirea școlii trebuia să lucreze cel puţin trei ani ca ucenic. Și apoi trebuia să se înscrie la un examen de maiștrii... fiecare oraș avea astfel de ateliere. Acolo, timp de o săptămână, trebuia să își facă meseria și dădea examen și din teorie. Și doar după toate astea putea deschide o firmă, să facă mobilă.

Era concurenţă foarte mare pe atunci. Pantofarul punea afară trei, patru perechi de pantofi și dacă erau frumoși, oamenii intrau să vadă și să cumpere. Era concurenţă, cine nu știa să facă ceva de calitate dădea faliment. Ăia mergeau să lucreze pentru alţii ca și calfe sau făceau altceva. Erau magazine ale Fabricii Dermete, Turul... făceau pantofi de damă superbi. Și nu erau scumpi, dar erau de calitate. Cumnatul meu, de exemplu, și-a luat o pereche de pantofi când s-a căsătorit, de lac combinat cu antilopă... frumoși... cu talpă subţire, și încă sunt buni. Lucruri de duzină, proaste nu se puteau vinde pentru că era concurenţă și pretenţii. Firmele care ţineau la calitate rămâneau pe piaţă, iar restul închideau... Și acum este așa, dacă mă duc acum pe stradă pot să număr câte S.R.L.-uri au rămas și câte au închis. Toţi vor comerţ... dar trebuie să te pricepi.

De exemplu, de multe ori caut ceva și nu reușesc să cumpăr, nu găsesc. Nu găsesc șireturi pentru pantofi, o talpă, un loc unde să repar o foarfecă... nu mai sunt. Nu mai este un carpetar care să-ţi repare un fotoliu, un șezlong. Nu mai sunt firme unde să mergi să găsești anumite mărunţișuri... Erau pe vremuri magazine unde de la petrol pentru lampa de petrol până la sare, dulciuri... găseai să cumperi tot. Intrai în magazin și-ţi puteai face cumpărăturile pe toată săptămâna. Și ţi le aduceau și acasă dacă doreai.

Mama meșterului unde am fost ucenic avea un magazin de condimente și mărunţișuri și zilnic primea 1000 kg. de lemne. Noi, ucenicii, le căram înăuntru, le mărunţeam. Și le vindea la kg. Putea omul să-și cumpere 50 kg. de lemne.

Toţi aveau de lucru. Era o viaţă echilibrată, armonioasă. Oamenii nu erau, subliniez, nu erau așa de pretenţioși. Azi oamenii sunt pretenţioși și ar vrea să trăiască bine fără muncă. Atunci nu era așa... Oamenii nu erau înfometaţi după avere. Fabricul, ÎntreVii, aceste cartiere erau formate în jurul orașului. Doi soţi, cum a fost sora mea cu soţul ei, care lucrau ca pantofari într-o fabrică și-au luat un teren în rate. Un salar îl dădeau la rată și din celălalt trăiau. După ce au achitat terenul, tot pe datorie, au făcut gard. Apoi au făcut o fântână și, cum nu aveau bani, au făcut văiugă și au construit casa. Așa, încet, se făceau casele, dar nu cu mare chinuială. Trebuia să muncești foarte mult... și toţi munceau... dar se făcea.

Era viaţa viaţă, ce să vă mai zic mai mult...

 

 

Interviu realizat de Antonia Komlosi

 cu domnul Horwáth Laios

la Timișoara, 11 aprilie 2001.

Arhiva Fundaţiei A Treia Europă, Timișoara

www.3europe.org