Bunicul meu era ceasornicar, și lucra pentru ţărani, pentru că în Banat fiecare ţăran avea un un ceas deșteptător în casă și-o pendulă, nu din aceea luxoasă, care avea cadranul pictat. Satele din jurul Ciacovei sunt românești. Clienţii lui erau români. Iar femeile românce aveau niște podoabe cu totul deosebite, făcute din bani încadraţi în floricele presate din metal. Totul se sufla apoi în aur sau argint. Era o șapcă de pus pe cap, căreia i se spunea ?dulbent?. Bunicul făcea și aceste podoabe din care câștiga foarte mulţi bani. Româncele mai aveau niște ace pentru conci, lucrate în filigran, cu care își prindeau cocul. Șvăboaicele aveau dedesubt o bonetă cusută direct pe păr, peste care se punea acel batic curat și bun, care era din catifea, mătase naturală, atlas, și care nu putea fi spălat așa, cu una cu două. Româncele purtau mai ales cașmiruri, care s-ar fi degradat dacă le-ar fi spălat des. Și atunci aveau un batic mic de tot care la spate înfășura conciul, pentru a menaja baticul cel bun. Nu știu cum este în alte părţi, dar la noi, în toate satele până la graniţă tot așa se poartă. Eu am văzut asta când își dădeau jos baticul ca să le pună bunicul cerceii în ureche. Și atunci eu întrebam: ?Păi, de ce-i legată cu două cârpe (baticuri), nu-i este destul de cald numai cu una?? Iar el îmi răspundea: ?Păi a venit la târg cu cea mai bună cârpă, și ca s-o menajeze are dedesubt un batic pe care-l poate spăla frecvent?. Bineînţeles că la munca câmpului toată lumea avea pălăriile acelea mari, de paie. Cred că de multe ori, la munca câmpului, românii și nemţii se îmbrăcau la fel. Bunăoară, vecinii mei ? eu sunt din partea românească a satului ? românii umblau vara cu o cămașa albă, lungă până la genunchi și cu gaci, izmenele acelea albe. Și ţin minte că vecinul nostru neamţ, care era un ţăran bogat, umbla vara la câmp în gaci. El era un fel de ajutor de primar, deoarece era tot timpul un primar român și trebuia să fie și un ajutor de primar ales din partea nemţilor. Și acest vecin al meu era ajutor de primar, și era bogat, dar la câmp umbla tot în gaci. Deci și românii, și germanii umblau îmbrăcaţi la fel la câmp, vara. Probabil că era o îmbrăcăminte mai comodă. Toţi bărbaţii, bineînţeles, purtau în faţă acel mare șorţ bleumarin, șorţul semănătorului, pentru că era ridicat și în el se aflau seminţele. Dar ei umblau tot timpul cu acel șorţ când am fost eu copil.

            (Ce vă amintiţi despre costumele de sărbători?) Când eu am avut cinci ? șase ani, româncele au început să renunţe la poale. Au trecut la costumul modern, cum s-ar zice... Erau cele șase sate: Cebza, Macedonia, Ghilad, Petroman, Obad și Gadu. Toţi locuitorii din aceste sate veneau la Ciacova, la târg, marţea, vinerea și duminica. De altfel, la Ciacova era și spitalul, era farmacia, era și Carte Funciară. Deci, veneau și cu probleme, dar veneau și la târg, ca să vândă. Cam de patru ori pe an erau acele târguri mari, renumite. Eu atunci îi vedeam pe ţărani cum erau îmbrăcaţi. Cred că unul din târguri era pe la Florii, și era plin târgul de oale. Românii aveau nevoie de acele oale de lut pentru pomană. Veneau atâţia olari, și erau atâtea oale în piaţă! Și era ca o paradă a modei, dar a portului popular românesc. Erau mândrele acelea ? așa le spunea la femeile necăsătorite, ?mândre? ? bănăţencele erau rujate binișor, cu ruj pe buze și date cu pudră pe obraz. Foloseau și ?albele? - așa le spunea ? produse pentru albirea pielii, deci erau fardate româncele, aveau și o aluniţă pe care și-o făceau cu creionul. Și erau foarte frumos îmbrăcate. Pentru că era primăvară, erau în mătăsuri roz, galbene... Aveau un fel de turban de la care atârnau în spate panglici, un șorţ cu totul deosebit. Se spunea că după ce fel de cusătură era pe mânecă, dacă erau ?trandafiri? sau ?moșcioane? (acelea erau panseluţele) se putea ști dacă-i din Ghilad sau din Banloc. Deci aveau în familie și în comună anumite modele tradiţionale, după care se putea determina din ce localitate este respectiva. (Existau diferenţe și între îmbrăcămintea fetelor nemăritate și a femeilor măritate?) Bineînţeles. (Îmi arată o fotografie în care toate fetele din cor sunt îmbrăcate în costume populare românești). Aceste costume populare au fost împrumutate de la ţărani și s-au restituit după spectacol. Știu că și pe mine m-a pișcat un băiat de obraz, spunând: ?Ce româncuţă faină!? (râde). (Îmi mai arată câteva fotografii de familie) Acestea sunt costume șvăbești, iar aceasta este maică-mea. Nu mai am nici o poză din casa bunicilor mei, decât poze cu curtea, grădina. În această poză este tata, bunicul meu, bunica mea vitregă și doi ucenici. Iar aceasta e masa de lucru a tatălui meu. Acestea sunt lămpi de spirt, cu care topeau aurul.

            ...Știţi că tot omul vrea să fie ceea ce nu este. Bunicului îi plăcea grădinăritul și să crească animale. Bineînţeles că a dat greș tot timpul, și-a băgat foarte mulţi bani în asta. Aici s-a fotografiat cu porumbeii, iar în cealaltă poză cu găinile.

            Tatăl meu cânta la vioară. Întâi a învăţat vioară de la unul, Dușan Baci, și după aceea s-a perfecţionat. În orchestra lui proprie cânta la contrabas. Avea instrumentele lui proprii, știa să cânte la saxofon, iar în fanfară bătea toba mare.