Partea I– „Timişoara era de mult timp europeană, prin toate: prin urbanismul ei, prin viaţa citadină...”

              Trebuie să spun, în primul rând, că am avut o copilărie fericită. Deşi a fost război, deşi după ’45 s-a întâmplat ce s-a întâmplat în plan politic, totuşi, am avut o copilărie fericită, fiindcă am fost o familie mare, aş putea zice un clan, răspândită în tot Banatul şi în Zarand. Petreceam mult timp pe la toţi, şi peste tot eram primit cu dragoste. Fiecare loc îşi avea farmecul lui, fiecare loc mă atrăgea pentru altceva. Poate c-o să vorbim despre ele pe rând...
              Totuşi, trebuie să împărţim copilăria în două etape distincte: prima – copilăria propriu-zisă, până prin ’45, şi după aceea ar începe adolescenţa, până prin ’48 – ’50. Dar adolescenţa o percep tot ca pe o copilărie. Eu am avut o copilărie lungă, prelungită, şi asta poate că nu-i bine. Poate tocmai din cauza dragostei pe care mi-au purtat-o toţi am ajuns aşa: nu un copil răsfăţat, dar un copil care nu percepea greutăţile lumii exterioare.
              Cât priveşte prima parte a copilăriei, am observat un lucru interesant: că amintirile se leagă mai mult de exterior, decât de interiorul casei familiale, al locuinţei părinteşti. Din locuinţa părintească păstrez amintirile legate de sărbători: Crăciunul şi Paştile, aşa cum erau, cu Pomul de Crăciun, cu mesele familiale, cu cina din Ajunul Crăciunului, la care mâncarea tradiţională era întotdeauna supa de vin cu crutoane. Se făcea cu gălbenuş de ou şi vin fiert, era ceva foarte bun. Primeam şi eu puţin, numai un pic, fiindcă era „supă beţivă”. După aceea, cârnaţi fripţi cu pireu de cartofi şi cu hrean – acestea erau nelipsite, pe urmă celelalte, obişnuitele „melşpais’’-uri ale bănăţenilor.

      Ajunul Crăciunului îl petreceam în două părţi întotdeauna: în primul rând la bunicii dinspre tată, la ei era era un prim Pom de Crăciun, şi după aceea acasă, la părinţii mei. Paştile la fel. La Paşti, întotdeauna – cred că-i un obicei nemţesc – noi, copiii, culegeam iarbă din parcurile Timişoarei şi făceam un cuib. În seara dinaintea Învierii, în sâmbăta Paştilor făceam cuibul, şi dimineaţa, în cuib găseam cadourile: ouăle, binînţeles, ouăle roşii, şi cadourile pe care le aducea iepuraşul. Acestea sunt momente care nu se uită niciodată, şi există şi miresmele specifice. Înainte de Paşti erau Floriile: la Florii era ziua bunicii mele dinspre tată, Aurelia, şi totdeauna eram la ei la masă. Referitor la mesele acelea îmi aduc aminte de antreurile cu sandviciuri cu icre şi cu bere. Ce urma după aceea nu-mi aduc aminte, dar asta o ţin foarte bine minte, că era invariabilă, intrarea aceasta, cu icre. Astea ar fi interioarele. În rest, îmi aduc aminte de oraş, de Timişoara, aşa cum a fost.
              Tata a murit în 1941, când aveam şase ani. Amintirea lui e foarte vagă, dar atâta cât se păstrează e totuşi pregnantă. Ce zic eu acum poate părea oximoronic: amintire vagă, dar totuşi pregnantă. Există totuşi enclave de amintire care se păstrează foarte bine. De pildă, atunci când mă lua întâmplător cu el la Tribunal, în Dicasterial. Dicasterialul a rămas o clădire fabuloasă pentru mine: de câte ori trec pe-acolo îmi aduc aminte de epoca aceea. Mi-era şi un pic teamă de coridoarele acelea interminabile şi cam obscure, de forfota aceea de omenire foarte amestecată.  Străzile din jurul Tribunalului, de fapt străzile Cetăţii, au pentru mine un farmec deosebit până în ziua de astăzi. De pildă, strada Eugen de Savoia, acolo unde s-a născut şi tata, la numărul 7, casă care există şi astăzi. Strada Mercy, strada Pacha de astăzi, Strada Griselini cu copacul meşterilor, în care fiecare, când ajungea calfă, bătea un cui în el, şi se păstrează şi astăzi acolo. Era şi o stradă de care îmi era teamă, nu ştiu de ce, o stradă cotită, actuala stradă Ţarcu, care-mi impira o teamă obscură la vârsta aceea. Erau apoi locurile pe care le vizitam cu părinţii. Magazinele, de pildă, librăriile. Era o librărie celebră, Moravetz, chiar pe strada Eminescu, ce leagă Piaţa Libertăţii de Piaţa Sf. Gheorghe. Şi astăzi mi se pare că e tot librărie acolo, dar n-are nici pe departe farmecul librăriei Moravetz. Era apoi Librăria „Globul”, care astăzi nu mai există, vis-á-vis de „Macul Roşu” sau „Trandafirul”, tot la colţ cu Str. Griselini – era acolo o stradă strâmtă, tot Eminescu se chema, care a fost demolată, şi acum vis-á-vis e magazinul „Bega”. Acolo era librăria „Globul”, specializată mai ales în geografie – de aceea cred că se şi numea „Globul” – globuri pământeşti, atlase, vederi etc. Altă librărie, „Munteanu”, cu rechizite, era cam pe unde-i acum Agenţia TAROM. Mai târziu, când am crescut, era o librărie de carte, foarte bună, librăria „Niculescu”, vis-á-vis de librăria „Eminescu” de astăzi, la parterul palatului Löffler, cam pe unde-i Agenţia CEC, de la McDonalds’ spre Catedrală.
              Erau apoi restaurantele şi magazinele cu „Coloniale şi delicatese”. Era un magazin foarte bun, de care văd că-şi aduce aminte şi doamna Mariana Şora în memoriile ei, şi-am tresărit de plăcere când l-am întâlnit acolo, pentru că şi eu mi-l aduc aminte, mai ales în cheie olfactivă, fiindcă intrai acolo şi te învăluiau nişte mirosuri extraordinare. Se chema „Babcsány” şi era chiar pe colţ, la parterul clădirii din Piaţa Sf. Gheorghe, unde-i astăzi redacţia „Orizont”. Ultima dată când am fost în Timişoara am văzut că s-a făcut acolo o farmacie nouă.
              Erau apoi magazinele Meinl, o reţea în toată ţara, filiale ale unei firme germane, unde mirosea teribil de bine a cafea.  Se găsea pe Corso, unde-i acum Galeria „Helios” şi gelateria de lângă ea. La un restaurant unde mergeam uneori la cine familiale, foarte plăcut, în aceeaşi clădire pe colţul căreia se află pomul calfelor – restaurantul „Kocsonyai”, farmecul pentru mine era acela că fripturile se serveau pe un fund de lemn. Mi se părea un lucru extraordinar. Prima dată l-am văzut pe tata mâncând pe un fund din acela de lemn, şi de atunci, obligatoriu, a trebuit să primesc şi eu tot aşa. (Mergeaţi des la restaurant cu familia?) N-aş putea să spun cât de des, dar din moment ce-a rămas memorabil localul şi atmosfera, înseamnă că, totuşi, am mers de câteva ori. Era apoi restaurantul Schnur, tot în Piaţa Sf. Gheorghe, unde ştiu că bunicul meu dinspre tată, „Tata-moşu” îi ziceam, ne-a dus într-o seară la cină pentru că era un restaurant foarte sofisticat. Şi eu am scandalizat toată familia pentru că am refuzat toate specialităţile şi am ţinut neapărat să mănânc „paprikaş” de cartofi – roşu , cu boia făcut. Şi a trebuit să mi se-mplinească dorinţa. Dar repet: nu eram un copil capricios, cu năbădăi, nici nu ceream lucruri imposibile. Paprikaşul de cartofi poate era un lucru scandalos, dar nu imposibil.