Un alt frate a fost Aurel, tot avocat, stabilit la Lipova, a avut un băiat, Zeno, care avea o moşie la Belotinţ, lângă Lipova. Şi-acolo este un topos al copilăriei, multe vacanţe mi-am petrecut la Belotinţ. Una dintre amintirile cele mai stăruitoare legate de Belotinţ sunt mesele de prânz, în care ni se aduceau ca desert, nişte farfurii mari, pline cu frăguţe de pădure, acoperite cu smântână şi cu zahăr. Unchiul Zeno de la Belotinţ a murit cu domiciliu forţat, obligatoriu, la Blaj. Încă a fost norocos, pentru că alţii şi-au făcut domiciliul obligatoriu în Bărăgan. El, la Blaj, şi-a petrecut totuşi ultimii ani într-un mediu cât de cât civilizat. Şi-a mai avut o fată, Elena, căsătorită la Petroşani cu inginerul Teodor Onciu – o personalitate a Văii Jiului, un om deosebit de cult şi foarte pregătit în domeniul lui. Era consultat ca un fel de oracol la Petroşani. Au avut o fiică, pe Teodora (Dodo), căsătorită cu dr. Dan Nistor, tot din Petroşani, şi stabiliţi la Constanţa. Bătrânii s-au mutat şi ei, după cei tineri, la Constanţa, şi-acolo au şi murit, dar i-au adus şi i-au înmormântat la Petroşani, în cavoul familiei. Dan Nistor este de fapt Dan Moşic dar, familia fiind persecutată de Securitate prin Valea Jiului, el, ca să poată răzbi la şcoală, a fost înfiat şi şi-a luat numele Nistor.
Celălalt frate al Bunicului, Virgil, pe care-l chema şi Haralampiu, iar noi îi ziceam „Uica Lampi” – despre el am mai scris şi-n „Steaua” şi-n „Orizont”, pentru că au rămas de la el nişte memorii foarte pitoreşti, pe care mi le-a lăsat fiica sa, Sanda. El a făcut teologia la Sibiu şi la Cernăuţi şi medicina la Praga. A întemeiat Capela Ortodoxă Română din Viena, a fost cu grad de maior, preot confesor al trupelor ortodoxe din armata imperială austro-ungară. Şi-n calitatea aceasta a străbătut tot Imperiul, din Galiţia până în Dalmaţia, la Trieste, vizitându-şi regimentele şi făcându-şi datoria lui, de preot militar. A fost căsătorit cu Maria Dima, nepoata compozitorului Gheorghe Dima, înrudită şi cu familia Puşcariu, şi au avut o fiică, pe Sanda, care-a făcut conservatorul la Viena şi s-a stabilit în cele din urmă la Cluj, unde-a şi murit. Uica Lampi, după ce a murit Tuşa Mărioara, soţia lui, s-a călugărit şi-a fost o vreme stareţ al Mănăstirii Hodoş–Bodrog. După aceea a fost chemat la Bucureşti, călugăr la Mănăstirea Antim şi în acelaşi timp profesor universitar la Seminarul Teologic din Bucureşti – profesor de medicină pastorală. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o la Mănăstirea Nicula, de lângă Cluj, unde şi-a scris memoriile şi a murit la fiica lui, la Sanda, în 1965. Iar fiica lui, Sanda, a murit acum vreo trei ani, din fericire lăsându-mi o seamă de hârtii de familie foarte interesante, şi fotografii. Intenţionez chiar să-i public memoriile, cu comentarii ale textului şi-ale fotografiilor. Virgil a locuit un timp şi la Timişoara, înainte de-a muri soţia lui, în prima sau a doua vilă cu care începe Str. Pestalozzi. Şi în casa lor am petrecut multe ore plăcute. Avea obiceiul să-mi aducă tot felul de cadouri interesante. De la el am o carte memorabilă, a lui Paul de Kruif – „Vânătorii de microbi” – o carte extraordinară, despre toţi cercetătorii din domeniul micro-biologiei. Tot el mi-a făcut cadou o trusă de hemogramă pentru copii, care mi-a deschis la un moment dat apetitul de-a face medicina. Ca să nu mai vorbesc de toate poveştile pe care ştia să le spună, de pe unde a umblat, într-o viaţă foarte pitorească. Şi o perioadă pe care n-am reuşit s-o lămuresc, după 1919, a fost asistent de medicină legală al profesorului Mina Minovici la Universitatea din Cluj, iar în preajma războiului a fost medic practicant la Băile Karlsbad. A avut o viaţă foarte activă, mobilă, pitorească.
Să revin acum la bunicul meu, Pompil. El a fost avocat... (Deci, de ceilalţi fraţi, până la treisprezece, nu mai ştiţi nimic?) Nu. Eu ajung să mă şi îndoiesc că au fost treisprezece, pentru că nu se mai ştie nimic de ei. Or fi fost, or fi murit de mici, cine ştie? Ce mă face să mă îndoiesc este că cercetătorul George Nistor, de la Sibiu, a reeditat textele literare ale Mariei Botiş Ciobanu, şi-n prefaţă vorbeşte numai de patru fraţi, informaţiile fiindu-i furnizate de Emil Botiş, care era la curent cu trecutul mamei sale, al Mariei Botiş. Dar nici George Nistor nu pomeneşte nimic despre Basil. Basil a existat sigur. Numai de la bunicul meu ştiu că spunea că au fost treisprezece fraţi. Virgil, Uica Lampi şi-a făcut gimnaziul la Brad şi liceul la Braşov, iar Pompil l-a făcut la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga, şi-au rămas prieteni de-o viaţă. Mi-a povestit tot felul de întâmplări din timpul liceului, cu Goga. Stăteau chiar în gazdă împreună, în aceeaşi cameră, şi-ntr-o iarnă au rămas fără merinde. Şi Goga a spus: „Hai să mergem la tata să luăm, acasă, la Răşinari!”. Şi-au plecat şi i-a prins seara pe drum, şi prin pădure, prin Dumbravă, până au ajuns la Răşinari, au văzut lupii, spaima pe care au trăit-o atunci... Poveşti de genul acesta, foarte multe... Apoi Goga, cum se ştie, a fost nevoit să se mute la Liceul din Braşov, dar s-au reîntâlnit la Universitatea din Budapesta. După terminarea facultăţii, bunicul meu s-a stabilit în Banat, la Lugoj, la început ca stagiar în „cănţălaria” avocatului Avramescu. Aici a cunoscut-o pe bunica, pe Aurelia, pe Mama-Bună. În caietele acestea de suveniruri sunt şi suveniruri semnate de el, de pe vremea când îi făcea curte. Dar îi făcea curte şi Petru Groza, al cărui tată era preot la Coştei. Competiţia a câştigat-o bunicul. (râde)
S-au mutat la Timişoara, înainte de 1907, că-n 1907 s-a născut tata. Şi tata s-a născut în casa cu numărul 7 de pe Strada Jenö Herczeg, Prinţul Eugen – Eugen de Savoia de astăzi. Şi-a păstrat numele, românii i-au păstrat numele, şi bine au făcut! Mai târziu s-au mutat în casa de pe Str. Petöfy, din Piaţa Unirii, care astăzi se cheamă George Coşbuc, şi care începe imediat în stânga Domului, spre Roza Vânturilor. Pe dreapta, pe colţ, e Domul, pe stânga, casa din colţ, a fost al doilea domiciliu al lor, unde a şi avut loc întâlnirea, în 1919, întâlnirea reprezentanţilor şvabilor din Banat, care şi-au dat acordul pentru unirea Banatului cu România. Bunicul meu a şi scris o broşură despre evenimentele din 1919, despre Unire, pe care istoricul Radu Păiuşan o şi citează în una din lucrările sale. De-acolo a construit casa de pe B-dul Revoluţiei, atunci Regina Maria. Era bulevardul în construcţie, pe vremea aceea abia se configura. A fost una din primele case care s-au construit acolo, imediat după şirul acela de case care exista deja, unde este acum la parter Agenţia TAROM. (Acea casă este cunoscută sub numele de „Palatul Ciobanu”?) Da, aceea.
Ce să vă mai spun? Mai întrebaţi-mă! (Vorbiţi-mi despre cercul de cunoştinte cu care se vedeau părinţii dvs.) Tata a făcut şi el liceul la Loga, apoi  facultatea la Cernăuţi şi la Cluj, şi s-a căsătorit cu mama în 1934. S-au cunoscut la Timişoara, bunicul dinspre mamă cu familia fiind stabiliţi la Timişoara pe-atunci. Locuiau pe B-dul Loga, în casa de vis-á-vis de liceu, unde s-a instalat după aceea Securitatea. Tata şi mama au locuit un timp în casa bunicilor Ciobanu, în acelaşi apartament. Acolo m-am născut şi eu. Pe urmă s-au mutat pe Corso, în Casa Palace. În 1941, tata a murit pe frontul de la Odessa, dar despre asta v-am vorbit. Mama s-a recăsătorit în 1945, cred, sau în 1944. Ea a fost în foarte bune relaţii cu multă lume din oraş, din acelaşi mediu social. Nu se punea problema discriminărilor etnice. A avut prieteni de-o viaţă, prieteni foarte buni. A fost familia Mironescu, de pildă. Miron Mironescu – Mitică, îi spuneam noi, un om extraordinar de deschis, altruist, moldovean, de fapt, naturalizat şi el în Banat. Era căsătorit cu prietena de-o viaţă a mamei: tanti Bori, îi ziceam eu – pe ea o chema, de fapt, Barbara – evreică, din familia Molnár. Locuiau pe Str. Mercy. De câte ori am fost în vizită şi la ei! Avea doi fraţi cu care eram, de asemenea, în foarte bune relaţii. Era foarte bună prietenă cu familia Ratz. El era doctor în Mehala, locuiau pe la Balta Verde. Doamna Ratz era, de asemenea, prietenă cu mama, prietenă de-o viaţă. Se întâlneau la partidele săptămânale de rummy. Era prietenă cu familia lui Silviu Bindea, celebru jucător de fotbal, extrema echipei Ripensia – o legendă vie a Timişoarei. Când mergeam la ei, nu mă mai săturam să mă uit în albumele pe care Uica Silviu mi le dădea, cu poze de la toate meciurile pe care le-a purtat Ripensia, până în America de Sud. Pe soţia lui Silviu Bindea o chema Mina Bindea. Cu familia Şimon – doamna Edith Şimon, prietenă cu mama. Băiatul ei – Zeno, a fost coleg cu mine de liceu şi este azi un reputat profesor universitar, profesor de chimie, şi este căsătorit cu verişoara mea, Stela Botiş. Familia Petric – domnul Petric a fost primar al Timişoarei. Doamna Lili Petric era o doamnă foarte sportivă: făcea schi, juca tenis. Se întâlneau la cofetăria „Violeta”, pe la partidele de rummy. Se întâlneau într-o vreme, prin anii ’50, la piaţa de vechituri, unde începuseră să-şi vândă lucrurile din casă, pentru că vremurile erau cum erau, şi cum ştie toată lumea c-au fost. Era un loc de întâlnire a societăţii vechi a Timişoarei, piaţa de vechituri. Se ţinea între Pădurea Verde şi Spitalul de Boli Contagioase – Spitalul Epidemic, îi spuneam noi, în Fabric, în spatele Arenei „Electrica”. O să găseşti episodul în romanul „Crepuscul”. Familia Ciucur, de care v-am pomenit data trecută: Coriolan Ciucur, avocat în Timişoara, aveau şi ei o casă tot pe B-dul Revoluţiei. Cu copiii lui, Puşa şi Puiu Ciucur am fost de asemenea coleg. Sigur uit pe cineva acum, pentru că eu sunt un gafeur al omisiunilor, şi-mi va părea rău. M-aţi luat pe neaşteptate cu întrebarea asta.