În ce mă priveşte pe mine, mi-am început studenţia la Agronomie, la Timişoara, dar între timp a început să activeze „virusul” acesta, al literaturii, şi am abandonat Agronomia după 4 ani. A fost o dramă atunci. La Agronomie n-am fost printre studenţii proşti. Am fost un student onorabil. Păstrez amintiri foarte frumoase despre camaraderia din vremea aceea. Am avut nişte colegi minunaţi. Perioadele de practică au fost superbe, m-au obişnuit cu munca. Ştiu să călăresc, ştiu să înham un cal, să ar cu plugul, să conduc un tractor, ştiu să fac de toate. Şi nu mi-au stricat lucrurile acestea. Am avut şi profesori foarte buni, pe care i-am îndrăgit, i-am stimat. Profesorul Bujoreanu, la Botanică – circulau tot felul de legende despre el. Îi făcea o plăcere deosebită să scrie pe tablă numele populare, mai ales cele obscene, ale plantelor. Profesorul Bungescu – fiul său, Radu, mi-a fost chiar coleg. Profesorul Bungescu era la Mecanică agricolă. Profesorul Cristache Oprea, specialist unic, cred, în ştiinţa solului, la care am dat examen de şase ori, pentru că era teroarea întregii facultăţi. Examenele la el erau ceva de groază! Minunata doamnă Netedu, la zootehnie. Decanul Iulian Drăcea, un om absolut excepţional, căruia îi păstrez un respect  şi-o amintire deosebit de frumoasă, care ţinea mult la mine...În clipa în care m-am hotărât să plec mi-am ridicat toată lumea în cap: mama divorţase deja din a doua căsătorie, trăiam dintr-un salariu de mizerie, nu ştiu cât avea, vreo 400 de lei pe-atunci, lucra la Fabrica de Biscuiţi, la Fructus, în trei schimburi, şi abia aştepta să termin, să intru şi eu în pâine, s-o ajut şi eu. Vă daţi seama, în situaţia asta, la un pas de a termina Facultatea de Agronomie, o las baltă ca să încep o altă facultate, şi nici măcar la Timişoara, ci la Cluj. O lume întreagă, toată Timişoara, toţi prietenii de familie mi-au sărit în cap, şi-n primul rând decanul, Iulian Drăcea, a încercat să mă convingă să nu fac prostia aceasta, care până la urmă s-a dovedit a nu fi, totuşi, prostie. Dar pentru strădania lui, de-a mă convinge să rămân, îi păstrez o amintire foarte frumoasă. Am suferit, efectiv, când am auzit că a murit, cu totul prematur. Unde mai pui că preda şi Genetică, materia care cred că mi-a plăcut cel mai mult, deşi se făcea după concepţia sovietică, absolut altceva decât este genetica astăzi. Dar tot era frumoasă.
Singurii care au fost de partea mea, şi m-au susţinut, şi datorită cărora am avut, totuşi, curajul să încep Filologia de la anul întâi, au fost Petre Pintilie, soţul Ilenei Pintilie, unchiul meu, şi poetul Lucian Valea. Poetul Lucian Valea, de la a cărui moarte se împlinesc în aprilie 10 ani, chiar acum am trimis nişte scrisori de-ale lui la „Steaua”, în amintirea lui, vor apărea în nr. 5 din „Steaua”. Poetul Lucian Valea m-a şi dus la Cluj, în preajma admiterii, în august. Eram fără nici un ban, într-un oraş complet necunoscut. M-a plimbat prin Cluj, care lui ii era foarte familiar, m-a prezentat câtorva personalităţi ale Clujului:  Gavril Scridon,  istoricul Ştefan Pascu, cu care era în foarte bune relaţii,  scriitorul D.R. Popescu. M-a dus la prietenul său, colonelul Resiga, comandantul Spitalului Militar, care m-a primit în Spitalul Militar, m-a instalat într-o rezervă, m-a introdus în porţie, şi mi-a dat un bilet de voie, să ies şi să intru când vreau. Şi-acolo am stat, ocrotit, până când mi-am găsit un rost. Totuşi, după două – trei zile, Lucian Valea a trebuit să plece, m-a lăsat singur. L-am condus la gară, şi atunci s-a produs poate clipa cea mai emoţionantă din relaţiile mele cu el: cu câteva clipe înaintea sosirii trenului, a avut aşa, o revelaţie, s-a întors spre mine şi m-a întrebat foarte grav: „Tu mai ai vreun ban?” „ – Nu mai am nici o lăscaie, nimic.” Şi-atunci, foarte grav, mi-a spus: „Las’ că-ţi dau eu!” Şi-a scos portmoneul şi şi-a numărat averea. Avea 15 lei – 8 lei mi-a dat mie, şi 7 lei şi-a păstrat el. Cu aceşti 8 lei am început Filologia la Cluj! Acestea sunt lucruri care nu se uită. Nu-l pot uita pe Lucian Valea. Am rămas prieteni toată viaţa, de câte ori avea ocazia, venea pe la Deva şi ne prindeau zorii povestind aici. A fost un om extraordinar.
În anul patru m-am căsătorit cu Nicoleta, colega mea. Am vrut să ne ducem la Timişoara. Ea era o studentă mai bună decât mine, la repartizare a intrat în sală prima. Ne-am căsătorit înainte de asta, ca să putem fi repartizaţi împreună, şi-a spus că afară e şi soţul ei. Am venit şi eu înăuntru. Nu exista Timişoara, existau numai Recaş şi Periam, sau aşa ceva. Şi ne-a fost teamă să facem naveta la Timişoara, deşi mama s-ar fi bucurat să stăm la Timişoara. (Trecuse supărarea familiei?) Da, da. Trecuse, până la urmă. Chiar din anul întîi, mai ales că la Filologie am fost student bun, şi asta i-a consolat. Începusem să şi public în „Orizont” pe vremea aceea şi ziceau că, totuşi, o să se aleagă ceva de mine. Şi neavând loc la Timişoara, am găsit un post la Deva pentru ea şi pentru mine la Dobra. Am făcut un an naveta la Dobra, după aceea am ajuns la Hunedoara, la liceu, până în ’72. În ’72 am ieşit din învăţământ şi-am devenit scriitor profesionist. Am avut noroc la Hunedoara, că am predat numai la seral. Dimineţile le aveam libere, şi puteam să scriu. Aşa mi-am scris primele cărţi: „Crepuscul”, „Zilele”, „Treptele Diotimei”, atunci, în perioada când eram la seral, la Hunedoara. Şi sunt veşnic recunoscător directorilor pe care i-am avut atunci: Liviu Gherghel şi Pavel Luduşan, care m-au menajat, nu mi-au pretins absolut nimic, în afară de predarea orelor. De fapt, la seral nici nu prea erau multe de făcut – trebuia să-i vizitezi la întreprindere, o formalitate.
(Condiţia dvs. ca scriitor profesionist ce presupunea? Primeaţi un salariu?)  Nu, nu primeam nimic. Trăiam din onorariile pentru cărţi. Am avut noroc cu soţia mea, că ea avea un salariu asigurat, care venea în mod regulat. Eu am fost foarte poductiv, în fiecare an publicam câte o carte, şi onorariile erau bune, echivalau cu un salariu anual, cu mici diferenţe, depindea de dimensiunile cărţii, de editură. Dar, în orice caz, se putea trăi. Azi nu se mai poate. Dar, pe parcurs, s-a mai rărit productivitatea mea, am publicat o carte o dată la doi ani, la diverse intervale. Existau perioade în care nu câştigam prea bine, şi-atunci recurgeam la rezervele din anul trecut. Dar, în orice caz, se puteau face rezerve. Apartamentul în care stăm acum l-am cumpărat fără rate, cu bani cash, din onorariul pentru „Treptele Diotimei”, ceea ce astăzi este de neimaginat.
(Aţi călătorit mult?) Nu, mult n-am călătorit, pentru că eu sunt o fire sedentară, şi nu-mi plac schimbările. Să călătoresc în condiţii civilizate îmi place, totuşi. Când călătoresc cu treburi în ţară, la Bucureşti, la Timişoara, totdeauna sunt stresat, parcă aş pleca într-o expediţie. Dar când trebuie să plec în Germania, plec cu foarte mare veselie şi fără nici un stress.  Am făcut o călătorie foarte frumoasă, trei veri la rând, pe jos, cu rucsacul în spate, mai cu autostopul, mai cu autobuzele, prin Bucovina de Nord, la mănăstiri, în perioada în care m-am documentat pentru „Nemuritorul albastru”. A fost o perioadă foarte, foarte frumoasă. În 1965 s-a născut Lizuca, la Deva. A făcut Filologia la Timişoara, a fost asistentă la Timişoara până în 1992, puţin, pentru că apoi a plecat şi s-a stabilit în Germania.