(Sotul dumneavoastra a coordonat, în calitate de director, saptamânalul "Fruncea" din 1934 pâna în 1944. Se poate spune ca titlul ziarului era emblematic pentru o stare de spirit ce exista atunci în Timisoara si în întreg Banatul?) Era starea lui de spirit. I-a fost foarte drag Banatul; el s-a nascut aici în Banat, în Macoviste, un satuc mic, în Caras, în 1905, în 5 iunie. I-a fost foarte drag Banatul si, de aceea, împreuna cu scriitorul George C. Bogdan s-au gândit ce sa faca, cum sa faca... "Fruncea" e un cuvânt foarte uzitat si de acolo, titlul.

(Redactia ?Fruncei" a functionat chiar aici, pe Eugeniu de Savoia, la numarul 9.) Aici a fost redactia, sotul meu lucra cu un singur om, cu Dezso, care facea si pe curierul. La început, sotul meu locuia în Balta Verde, dar nu i-au ajuns banii pentru revista, asa ca a vândut casa si a luat apartamentul asta. A fost cel mai ieftin apartament fiindca era întunecos. Si a zis: Îl iau cu o conditie: sa-mi faceti un geam aici. Unicul geam unde am soare din februarie pâna în octombrie. Aici a fost revista. Revista era o revista-magazin, cu moda, cu întâmplari, cu articole politice, un fel de saptamânal de informatie... chiar si polemica pe diverse teme. De exemplu, când s-a construit Catedrala, el, ca banatean, nu era de acord cu stilul Catedralei care era strain de Banat.

Silvia Ivan în rochie de bal, 14 septembrie 1935, Jibou(Exista, deci un sentiment al superioritatii pe care sotul dumneavoastra dorea sa-l evidentieze. De unde credeti ca venea acest sentiment de mândrie locala?) Banatenii au sentimentul acesta al superioritatii, poate nu si nemotivat. Vi s-a parut ca acest sentiment de superioritate era întretinut în mod artificial?) Nu. Era înnascut. Si nu era nemotivat, pentru ca eu mergeam cu Opera în concerte în tot Banatul si am putut sa fac deosebirea între oameni, chiar între tarani. Si zic ca au câstigat de pe urma austriecilor si a contactului cu alte nationalitati. Taranii sunt foarte înaintati si din punct de vedere intelectual. Si în gospodarie erau foarte pusi la punct. Au învatat de la austrieci. (Aveati concerte cu Opera si la sate?) Da, si mergeam cu camioanele... Chiar ieri am vazut un documentar despre calea ferata Oravita - Anina, cale ferata facuta de austrieci acum o suta cincizeci de ani. Si atâtea emotii am avut: ca atâta am batut drumul ala, ca l-am vazut si primavara si toamna, frumos era! Si cu camioanele plecam... Stateam la hotelul din Oravita si de-acolo bateam toate satele. Teatrul din Oravita nu mai functiona. La sate noi am cântat opera si, când am iesit, odata ne astepta un grup de tineri: Mai, ce cântati aici, cântati-ne muzica usoara! Dar, în general, am fost primiti bine, ne primeau preotul, învatatorul, ne invitau la masa... Uneori nu era de gasit directorul caminului cultural si noi îl asteptam stând pe santuri....

Mama lui Ivan l-a nascut pe când avea cincisprezece ani, era taranca, iar socrul meu trebuia mereu sa se mute unde era numit. Mama lui Ivan n-a vrut: ?Nu ma duc de lânga mama!? Era un copil, nu ? ?Fara mama nu ma duc!?. El l-a luat pe Ivan si s-o casatorit pe urma cu o unguroaica, mama Roza îi spunea, si l-a crescut foarte... în stil de mic burghez, dus la extrem. Când se ducea în vizita undeva, n-avea voie sa stea decât pe un scaun si n-avea voie sa primeasca ceva, daca i se oferea. Pe strada n-avea voie sa dea cu batul pe garduri, cum fac copiii sau sa sara într-un picior. De-aia era foarte timid Ivan... Tatal lui Ivan era iarasi un om asa încuiat, nu se manifesta. A divortat pe urma, ea s-a îmbolnavit de-o nevroza. Mi se pare ca în Oravita s-au despartit. Socrul meu a fost angajat la stat, era statul maghiar pe vremea aceea, se ocupa de plantarea duzilor pentru viermii de matase, când l-am întâlnit era înca la pepiniera din Oravita. A lucrat si în Ungaria si în Serbia, în Banatul sârbesc, atunci nu era deosebire...