" Noi am luptat pentru Basarabia, pentru ţara asta"

Mă numesc Tătaru Spiridon și sunt născut în 1918, în luna decembrie. Mama mea este din Bucovina. Sunt fiul nelegitim al lui Constantin Stescu. Am crescut acolo în curte cu el, ne-a crescut?, noi suntem doi fraţi. Am fost trei, dar unu? a dispărut prin Rusia, l-a arestat la Cernăuţi și l-a dus în Rusia și a dispărut.

Părinţii mei s-au despărţit, nu știu din ce motive și tata s-a recăsătorit, prima dată cu una din Brașov, cu care a avut o fetiţă, o soră am avut acolo, care a fost apoi artistă la teatrul din Brașov. Cristescu Elena o cheamă. Ea a fost cea mai mică dintre noi. Fratele mai mare, Mircea, a dispărut în Rusia.

(Când l-au luat?) În `40, când au invadat rușii Basarabia, de la Hotin. Eu am copilărit în Hotin, da? sunt născut la Iași. Atunci când a fost chestia din `18, mișcarea aceea de popor, că unii au venit, alţii au plecat din Basarabia, când a fost unirea Basarabiei, atuncea m-am născut. Eu m-am născut la Spiridonia din Iași. (De-asta v-a și pus numele de Spiridon.) Regina Maria a venit acolo, atunci când m-am născut eu, să inaugureze Spiridonia din Iași și a spus că toţi ăștia care s-au născut acum să fie Spiridon. Tata a vrut să-mi puie numele lui, Constantin, da? mă rog, așa a rămas.

Am făcut școala primară la Hotin, în incinta cetăţii, chiar în Cetatea Hotinului, acolo. Am avut ca director prima dată pe unu? Goncear și pe urmă pe Colesnicu, care a fost, după mine, un mare român. Pe Colesniuc îl chema Rotaru, dar i-or schimbat rușii numele.

În școala primară numai eu și cu fratele meu am știut românește, prima dată când ne-am dus acolo. Mai știa și una, Mărioara Hârciunescu, care era fiica administratorului spitalului din Hotin. Încolo, restul toţi vorbeau rusește, ucraineană de fapt. Și am terminat patru clase primare și pe urmă am făcut Școala de Arte și Meserii, la Noua Suliţă. Ăla a fost un orășel foarte interesant. Școala am avut-o în locul unde a fost vama austriacă, poloneză și română. Erau niște pavilioane vechi, de cărămidă? foarte interesant era acolo, locul ăla. Și pe urmă am avut spitalul, gara. Școala asta era o școală care deservea și C.F.R.-ul, cu cadre care terminau școala, cu mecanici, lăcătuși pentru C.F.R. Tatăl meu a avut ateliere mecanice și am avut autobuze în Basarabia. Am avut o a sociaţie, prima dată, cu un evreu, Burdeinic îl chema. Tata și-a făcut linii. Făceau curse Hotin-Cernăuţi, Hotin-Noua Suliţă, Hotin-Briceeni.

(Mergea cu autobuzul?) Da, cu autobuzul, căra marfă, pasageri, până la Storojneţ. Eh, a mers foarte bine. De-asta am și învăţat meseria asta de mecanici, că tata ne spunea: ?Ce vreţi voi să vă faceţi, că uite, avem atâta mecanică aicea și vreţi s-angajez oameni?? Într-adevăr, avea el oamenii lui, da? a vrut să ne crească pe noi în meseria asta și într-adevăr am reușit cumva.

(Toţi trei fraţii urmaţi mecanică?) Da, mecanică, pe când sora mea a fost artistă la Teatrul de stat din Brașov.

(Cum îi chema pe ceilalţi fraţi ai dumneavoastră?) Pe cel mai mare Mircea, iar cel mai mic, Mihai. Eu eram la mijloc.

Am terminat Școala de Arte și Meserii. (În ce an?) Prin `36, era pace atuncea.

În `38 am intrat în marină, ca voluntar, în marina militară, la Galaţi, la divizia Dunăre. Acolo m-a prins războiul, că am fost concentrat continuu. Socotelile mele au fost altele, că termin cu armata, fac școală de ofiţeri de marină sau aviaţie și așa mai departe. Dar a venit războiul și s-au dat peste cap toate socotelile.

(Cum de aţi intrat voluntar, ce s-a întâmplat?) Păi, am citit în ziar un articol, că primesc voluntari în marină și am depus o cerere.

(V-a lăsat tatăl dumneavoastră?) Păi, n-a avut încotro, că am cam fugit de-acasă. Fiind despărţit de mama, consimţământul l-a dat mama. Am purtat numele lui tata până am terminat școala primară, după aia nu știu ce s-a întâmplat, că de la Stescu am trecut la Tătaru.

(Tătaru era numele mamei?) Da. Și războiul m-a prins în marină. Am făcut războiul de la A la Z. (Povestiţi-mi cum a fost în război.) Am făcut războiul pe monitoarele de Dunăre, am lucrat la arsenalul marin, la Galaţi. Acolo m-am perfecţionat bine în meserie. (Ce făceaţi acolo?) Păi, reparam nave, motoare, că eu am fost motorist, turbine, mă rog, electricitate am mai făcut, că eu sunt electromecanic.

(Cum aţi fost primit în marină? Cum vi s-a părut regimul?) Foarte bun, foarte bun. Acuma îmi dau seama că s-a trăit altfel, cu totul altfel s-a trăit. Într-adevăr se făcea economie când se simţea mirosul de pulbere, de război.

Eih, am terminat perioada de instrucţie și dup-aia ne-a dus la nave, șase luni de zile am făcut instrucţie.

(La ce oră vă sculaţi și vă culcaţi? Cum era mâncarea?) La ora șase dimineaţa eram în picioare și luam ceaiul cu puţină marmeladă și pe urmă era instrucţia, asta în perioada de instrucţie. Pe urmă, de la câmpul de instrucţie veneam la cazarmă, ne dădea o jumate de oră, o oră acolo ca să ne spălăm și ne duceam la masă. Masa era și cu mămăligă și mai dădea și pâine, da` eu unu? nu pot să mă plâng. Eu nu pot să-mi închipui mai bine decât era la o unitate militară. (Cum vă înţelegeaţi cu superiorii?) Eu am fost respectat pentru că am fost un om supus și aveam pregătire mai mare decât unii din ei, care aveau numai patru clase primare sau nici atâta.

Eih, eu am avut Școala de Arte și Meserii și în afară de asta, și acasă am fost crescuţi cu respect faţă de oamenii în etate, cu respect faţă de bunul omului. Nu s-a conceput ca să furi ceva. M-am dus odată în grădina unui vecin și-am luat o pară să i-o duc lui mama, că era foarte frumoasă. Tata m-a văzut și m-a întrebat: ?De unde ai luat-o?? ?De la domnu? Troskovski?. ?I-ai cerut?? ?Nu.? ?Te duci și i-o dai înapoi și-ţi ceri scuze!? Asta a fost cea mai grea lovitură. (Și aţi mers înapoi?) Da, cu siguranţă. (Ce v-a spus respectivul?) ?Ia-o și mânc-o sănătos? (râde). Așa a fost.

(Cum a pornit războiul când eraţi în marină?) Eram în dreptul arsenalului, care era exact la mila 80. Pe Dunăre, de la Mare și până la Galaţi era în mile, restul era în kilometri. Eh, ultima milă era 80, chiar la colţul între arsenalul maritim și Șantierele Fernic, care reparau nave. În șantierul ăsta era odată să se spargă un televizor, pe timpul comunismului. Că eu știu ce s-a făcut în șantierul ăla, că noi lucram la șantier, pentru că ne lua de la arsenal. S-a montat la Șantirul Fernic și submarin, s-a făcut și puitorul de mine, o navă care punea mine. (Asta pe vremea comuniștilor se făcea?) Nu, înainte de război.

Când a-nceput războiul, tocmai atuncea se făceau probele la submarinele alea. Pe timpul comunismului s-a spus: ?Nu, că a fost un șantier?, dar s-au construit într-adevăr mai departe nave și pe timpul comuniștilor. Ei au spus că ei au ridicat șantierul, că înainte de comunism acolo se făceau doar niște bărci. Nu-i adevărat, e o minciună.

(Arsenalul era la mila 80, da?) Da, acolo era. Și războiul ne-a prins cu toate navele sus. Basarabia era ocupată, că de la Galaţi, de la Prut venea Reniul, Ismailul, localităţile astea, pe partea stângă și pe partea dreaptă era Tulcea, Chilia. (Și în `40 au intrat rușii și au ocupat. N-aţi avut timp să faceţi nimic?) Nu, că au venit dimineaţa. Nu știu, eu eram la nave, dar pe părinţii mei i-a prins acolo. Părinţii mi-au spus că s-au trezit într-o dimineaţă, la ora trei noaptea, cu trupe rusești. Au ocupat, fără să anunţe sau ceva? au ocupat și după aia au dat preaviz că ocupă Basarabia. Prima dată au ocupat 40 de kilometri de la graniţă și populaţia era stresată, nu știa ce să facă. Pe tatăl meu l-a oprit acolo. Tata a fost un om care a respectat omul, indiferent de ce clasă socială a fost. N.K.V.D.-ul când a venit acolo i-a spus: ?Dumneata rămâi aicea, nu pleci nicăieri, rămâi mai departe pe funcţia asta. Nu mai ești patron, dar ești director tehnic?. Și a stat vreo trei luni de zile, cam așa ceva. Eu eram la Galaţi și nu știam ce se-ntâmplă acasă și după trei luni de zile mă pomenesc cu o scrisoare de la Bacău. Mi-a povestit tata, când m-am dus la Bacău, că într-o dimineaţă a bătut noaptea cineva la geam și-i spune: ?Domnu? Costică, fugi, că dimineaţa vine să te aresteze, să te ducă în Siberia!?.

(Ceilalţi fraţi ai dumneavoastră erau încă acasă?)  Da, da. Fratele mai mic a plecat, da? tot în Basarabia a rămas. Numai tata a plecat în Cernăuţi și acolo avea el un ghid, pe cineva cunoscut care l-a trecut dincoace.

(A plecat cu traista în spate?)  Da, cu o valiză mică.

Mama mea naturală era la București, ea lucra acolo.

(Povestiţi-mi traseul tatălui dumneavoastră.) Tata, de la Cernăuţi a reușit să treacă, a avut un ghid și a trecut și s-a dus la Bacău, că aveam niște neamuri acolo, Udișteanu Miliodor, care a fost avocat de meserie, a fost judecător la Hotin. El a fost tatăl soţiei academicianului Alexandru Balaci. Tatăl meu a lăsat tot acasă, cuptorul cu pâine, mâncarea pe masă? tot. Mama mea de-a treia, căci mama mea de-a doua, a fost din Brașov și a rămas acolo, n-a vrut să meargă în Basarabia, așa că s-au despărţit, iar tata s-a căsătorit cu rusoaica asta, cu o ucraineancă, se numea Alexandra Iermoliuc. Ea a fost chelneriţă într-un restaurant și tata se ducea acolo și mânca. Noi copiii stăteam la bunici, la Bădeni.           (Dar mama dumneavoastră, după ce s-a despărţit n-a mai stat în Basarabia?) Nu, că ea nici n-a fost în Basarabia, ea tot la București a stat, și la Bădeni, la Hârlău a stat, pe urmă se ducea la părinţi, la Bădeuţi.

(Tatăl dumneavoastră a ajuns deci la Bacău, iar dumneavoastră aţi primit o scrisoare) Da, și mi-a spus care-i situaţia. Asta a fost până-n `41, căci în `41 a început războiul. Eu eram pe navă. Eih, domnule, noaptea aia n-am s-o uit cât am să trăiesc. Eram pe undeva pe-aproape de Ismail, ne-am strecurat pe Dunăre cu nava. Am trecut de Reni noaptea și aproape de Ismail era un câmp. Noi eram pe Dunăre cu vapoarele, eram camuflaţi și nu se vedea nimica. Domle?, o liniște de mormânt, din când în când greierii cântau și noi stăteam și așteptam ordinu? ăla: ?Vă ordon, treceţi Prutul!?

Cum să vă spun, simţeai așa o presiune de undeva. Eih, și-ntr-adevăr, când a-nceput războiul? Dimineaţă a fost, într-o duminică, pe la trei și un sfert au început tunurile să bată, din partea Măcinului.

(Tunurile românești?) Da, tunuri românești, că i-am împins pe ruși, ce mai încoace încolo, că au avut ei blocate pe Dunăre nave pe care noi le scufundam ca pe cutiile de conserve. Noi am avut pe Dunăre cea mai puternică flotă fluvială din lume. Am avut șapte monitoare și nu știu câte vedete rapide, tehnica de-atuncea, care era cu aburi, cu păcură, unu? Ardealu, pe care am fost eu, era cu cărbune, încărcai cărbune. Nu era ușor. Asta a fost tehnica atuncea. (Și rușii blocaseră atunci Dunărea?) Da, la Cotu Pisicii rușii aveau acolo nu știu câte nave a lor ușoare ce erau scufundate. Dunărea face un cot, când vii de la Reni, face Cotu Pisicii și așa intri la Galaţi. Eih, acolo a fost o bătălie groaznică. Tot ce-au prins românii au scufundat. O grămadă de nave sunt acolo, de-astea rusești. Într-adevăr, ne-au bombardat și ei.

(Dumneavostră n-aţi coborât deci pe uscat, aţi fost cu navele.) Cu navele am fost, asta până-n `44. (Trăgeaţi cu tunuri, mitraliere?) Da sigur, am avut pe navă 4 tunuri de 120. Am avut două tunuri de 74, pe urmă mitraliere de 32. (Care era starea de spirit pe navă?) Hă, hă. Să vă povestesc, în perioada asta, înainte de război, o chestie. Am avut un coleg de școală primară și vecin cu mine pe Cotimani Constantin. Eh, ăsta este primul om care a căzut în prima zi de război. Eu am avut degetul ăsta strivit. O să vă povestesc și asta. Asta a fost într-o duminică, când au venit rușii să ne bombardeze cu aviaţia. Cotimani era tunar antiaerian și la un moment dat, el fiind acolo, a venit o schijă și i-a sfârtecat mâna. Nu i-a căzut mâna, da? el s-a dat jos de pe șpardic, comanda superioară unde era timona, a coborât ca să deie cu apă, să se spele, să oprească sângele de la rană. Înainte de asta, noi făceam niște lecţii patriotice și aveam un sublocotenent, Ștefănescu mi se pare că-l chema, care ne explica războiul de la Mărășești, eroii, nu știu ce. Și mi-aduc aminte c-a spus odată Costică: ?Domle? locotenent, cum putea omu? ăla, fără o mână, cu stânga să mai arunce grenada? Pe el nu-l durea?? ?Eih, nu-l durea?. Și am luat-o așa. Domle?, acuma când l-a lovit pe el schija, s-a dus și l-a legat sanitarul Dârdere Nicolae, l-a pansat și s-a dus iar la tun, că putea să-i ochească. Și iar a venit un val de avioane și ?bum, bum, bum?. Eu eram jos la mașini și la un moment dat el a coborât de-acolo, căci începuse să-l doară, și a venit o bombă. O pală de la bombă l-o tăiat în două. Eh, în timpul ăsta m-a anunţat un coleg: ?Du-te și vezi că l-a lovit pe Costică, prietenul tău?. Și într-adevăr, când mă duc pe punte, deși nu era voie,  și când îl văd pe el tăiat pe burtă, i-am luat capul pe picioarele mele, l-am sprijinit, căci el era limpede și i-am spus: ?Măi Costică, măi, ce faci?? Și spune: ?Măi Dudoane?, c-așa îmi spuneau mie, să nu-i spui lui mama cum am murit. Să-i zici că nu știi, că ne-am despărţit. (Încă mai era lucid?) Da. Și vine locotenentu? ăsta și Costică îi zice: ?Domnule locotenent, acuma pot să spun și eu <Onoare patriei!>?. Și-atuncea a murit. Era la noi, la comandă, scris așa, cu litere mari: ?Onoare patriei?. Și-așa a murit omu? ăsta, cu gândul că moare pentru patrie. E-un lucru mare. Tineretu? de astăzi nu dă nici doi bani pentru ce s-a făcut. Noi am luptat pentru Basarabia, pentru ţara asta. Noi am luptat. N-am mâncat în fiecare zi, am răbdat, căci se terminaseră și proviziile de pe vapor și până se-ajungea într-un loc....

Când se putea, bine, când nu se putea iar bine. Dar noi am luptat domle? și greu de tot am luptat pentru ţara asta. Da, și-așa a fost. Încolo ne-au bombardat la Vîlcov. Nu știu dacă știţi unde-i Vîlcov. Vîlcov e la ruși. Vîlcov este ca Veneţia. Acolo toate străzile erau canale. Stătea lipoveanu? în casă, pe pat și cu undiţa pe fereastră (râde). (Apa era de la Dunăre?) Da, păi de la Vîlcov m-ai sunt vreo 5-8 kilometri până la Mare.

(Și aţi bombardat acolo la Vîlcov?) Da, am bombardat acolo cu monitorul Catargiu care apoi a fost scufundat. Da? din ce cauză s-a scufundat?! Din cauză că a căzut o bombă lângă o turelă de tun, care era grea și s-a făcut un dezechilibru. A căzut în mare turela și astalaltă era grea. Erau niște nave cu puntea foarte chiuroasată, groasă-groasă, pentru că erau bombe de 100 și ceva de milimetri și făceau numai așa, recoșa doar din blindajul ăla. A fost dezechilibrul ăsta și s-a întors cu burta în sus.

Eih, din cauză că era plasă pe navă, căci toată nava era camuflată, din cauza asta n-a putut scăpa nimeni de pe nava asta, n-a putut să iasă nimeni și au murit toţi, 122 erau. (Dumneavoastră pe ce navă eraţi?) Eu eram pe Altar. Atuncea trecusem de pe Catargiu pe Altar și ăsta a fost norocu? meu.

(Cum a evoluat războiul?) Păi, Basarabia, până-n `44 a fost eliberată. În `43, toamna, eu am fost trimis la școală, la București, să mă specializez în motoare Diesel, din cauză că trebuia să schimbăm niște motoare pe-acolo. Așa că eu n-am prins 23 august în marină, l-am prins în București. Și m-au trimis în Germania pentru specializare și eu întâmplător am venit în ţară din Germania, pe 28 martie și m-a prins bombardamentul acela, pe 4 aprilie, în București, în `44. Și când am venit, îmi spune generalul Zegheru: ?Tătarule, nu mai pleci înapoi, nu mai pleci nicăierea că doar am pierdut războiul!?. I-am spus c-am venit, m-am prezentat acolo, că eram elevul lui. Era în 28 martie 1944.

(Povestiţi-mi despre perioada din Germania. Unde aţi fost?) La Stuttgart, la uzinele Robert Bosch. Am fost mai mulţi acolo, vreo 14-18 inși care ne specializam. Acolo învăţam motoarele Diesel. (Cu ce v-au dus acolo?) Cu trenul.

(Și aţi trecut prin zona unde a fost război?) Nu. Bombardamente am suportat în Germania, dar noi eram învăţaţi de-aicea cu bombardamentele. (Cine-i bombarda pe nemţi?) Englezii, americanii.

(Cum erau nemţii în perioada aceea?) Domnule, nemţii erau distanţi, dar instructorii cu care eram noi în contact erau foarte prietenoși. Însă, dacă nu te cunoștea, dacă nu știa cine ești, te punea la rezervă.

(Cum vedeau nemţii războiul?) Erau foarte siguri pe ei, știau precis, erau siguri că vor câștiga războiul, nu concepeau altfel. Au fost foarte fanatici. Hitler a fost, după mine, un foarte bun orator, care a imprimat tineretului ideea lui și era firesc să nu vorbești ceva contra lor și nici n-aveai ce. Vedeai nuanţa aia de bună dispoziţie, mâncare cum vroiai, era civilizat. După aia ne-am dat noi seama, când au intrat rușii ne-am dat noi seama de valoarea neamţului de-atunci. Când venea neamţu?, el venea la poartă și-ţi spunea: ?Alo, domnule, ai lapte, ai ouă...?. Și când au venit rușii, rupeau tot, demolau. Asta a fost, o nenorocire pe ţara română. La ruși a fost lipsă de educaţie.

Nemţii ne dădeau margarină, atuncea am mâncat eu prima dată margarină, o felie de pâine de se vedea ziua prin ea, de subţire, dar bună.

(Era mai bine în comparaţie cu regimul din România, când eraţi la marină?) Nu, nu pot să spun asta, din cauză că noi, prima dată, am primit mâncare foarte bună. Ne-ntreba: ?Bă, ce vreţi să mâncaţi??. Fasole și șuncă, costiţă. Ne dădea câte 100 de grame de rom din când în când. Eram foarte bine dotaţi cu echipament. Aveam așa: pentru bord, pentru lucru: două uniforme, una albă, una bleumarin, pe urmă aveam pentru oraș una albă, una bleumarin, șase cămăși, tricouri de bumbac și de lână, pantofi și bocanci. Eram echipaţi foarte bine.

(Chiar și în timpul războiului aţi fost bine aprovizionaţi?) Da, dar erau momente când trebuia să rabzi, că nu venea aprovizionarea când vroiai, că nu putea să treacă, trebuia să se ferească de bombardamente.

(Cât timp aţi stat în Germania?) Câteva luni de zile, din cauză că eu trebuia să mă-ntorc înapoi. Trebuia să stau cam un an jumate-doi ani și am venit într-o permisie. Am trecut pe la București să anunţ că am venit în ţară și atuncea mi-a spus generalul Zegheru ce v-am spus. Eu mai fusesem înainte în ţară, de Crăciun, căci cu mine nu prea aveau probleme instructorii căci cunoșteam mașinile, cunoșteam motoarele. Am învăţat de-acasă, că noi am avut atelier unde reparam mașini și eu făceam reparaţii capitale acasă la motoare. Nu era problemă. Eram mai liber și puteam să circul mai mult. De Crăciun știu că am fost acasă, dar de Anul Nou a trebuit să mă duc înapoi, de la Cernăuţi.

(Ce-aţi făcut după ce aţi venit înapoi?) După ce-am venit înapoi am rămas ca instructor la școala de ofiţeri și maiștri tehnici auto de lângă podul Constanţei. (Asta începând din ��?) Da. (După ce-aţi venit înapoi aţi mai participat la război, la lupte?) Da, în București, ne-au bombardat, că nu mi-au mai dat voie să mă duc înapoi în marină. După 23 august ce s-a întâmplat de fapt: ne-au dezarmat rușii, ne-au luat toate navele, le-au blocat și, mă rog, până la urmă și Antonescu a dat un ordin atuncea că toţi care au specialităţi ca astea care se potrivesc la unităţi de uscat să fie concentraţi. Aicea este o manevră de fracţiune, căci sub Antonescu s-au deblocat navele. Eih, după ce s-a terminat aia, Antonescu a fost arestat, închis și toate cele. Și-au rămas ăștia de la uscat. Toţi care-au venit din marină: mecanicii, electricienii au venit la armele de uscat. Eih, și eu am rămas ca instructor la școala de ofiţeri și maiștri tehnici auto. Acolo, la ocuparea Bucureștiului, când au intrat rușii în București eram acolo. (Cum s-a întâmplat?) Dom'le, mai puţin cu rușii am avut, că rușii au venit prima dată cu divizia Tudor Vladimirescu, pe la comuna Roșu, pe-acolo s-au stabilit ei undeva. Da? cu nemţii, care bombardau, ne-mpușcau, trăgeau cu tunurile după noi... Noi, cu școala asta, am fost dispersaţi din București, că ne feream de bombardamente. După 4 aprilie atuncea, că 4 aprilie ne-a prins încă în București. Ne-am dus pe lângă Tărtășești, dar nu mai ţin minte cum îi spunea la comuna unde am fost dispersaţi. După aia nu mai făceam instrucţie și am rămas ca un fel de curier, cu motocicleta Zundap, și veneam cu corespondenţă. Și eram un fel de curier între unitate, școală și marele Stat Major. Eram cu corespondenţa la București, aduceam corespondenţă și prea puţin aveam de-a face cu școala. Așteptam ca să se limpezească apa și să vin înapoi la unitate.

(V-aţi întâlnit cu nemţii pe drum?) Da, ne-au prins pe la Băneasa pe-acolo, pe mine și pe încă unul, Zaharia Ionel, care a fost coleg cu mine, dar n-am mai auzit nimic de el. Am reușit să fugim.

Acuma eu am omis ceva. Eu am fost și prizonier la ruși. (Când și cum aţi ajuns prizonier?) Râde. (Asta după război?) Nu, în timpul ăsta, când ocupaseră ei Basarabia. Să fac o paranteză. La un moment dat ne-au prins rușii la Ismail. (Prin ce an?) În ��. Ne-au prins rușii. Eram pe uscat. De la navă nu știu pentru ce ne-am dus noi pe uscat, da am fost mai mulţi. Era marina infanterie și nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, da ne-au prins rușii, pe uscat. Și ne-au dus la Ismail, ne-au băgat într-o cameră mică, vreo sută și ceva de oameni. Ne-au dezbrăcat și ne-au băgat în niște zdrenţe de-ale lor rusești, că noi aveam din stofă haine. N-aveai aer cu atâţia oameni acolo. Și era așa, o ușă, un coridor și altă cameră. Au început să ne scoată câte 3-4 și ne duceau dincolo ca să dăm datele: unitatea, ce făceam. Ne scoteau și ne duceau afară. La un moment dat, m-am dus la geam, care era fără sticlă, ca să intre aer și la un moment dat strigă santinela care era afară: ?Stai?. A venit unul cu o motocicleta și a zis: Sioma (care era parola), adică Simion, așa îl chema pe santinelă. Și santinela îi spune în rusește: ?Tu ești căpitan?? ?Da, da, eu?. Și a proptit motocicleta de perete și a intrat înăuntru și s-a dus în camera aceea, în biroul acela improvizat, să ajute pe ăia. Eu am ieșit în coridor să iau aer. (Deci era și acela rus) Ăla era rus. M-a întrebat atunci santinela în rusește: ?Pleci căpitane??, iar eu, care știu rusește, am spus: ?Da, Sioma, da?. Eu știu rusește, că am fost tălmaci la comisariatul de control. Era noapte și nu mă vedea și eram în uniformă rusească, că ne-a dezbrăcat și ne-a îmbrăcat în zdrenţele lor. Aveam o manta până jos. Santinela mi-a dat ideea, căci m-a întrebat dacă plec. A fost inspiraţia de moment. Santinela era la distanţă, mai departe de zidul acela, dar nu se vedea bine, că era noapte și am pus mâna pe motocicletă și cum era vale m-am dus fără să dau drumul la motor, pân? la Dunăre. Am abandonat apoi motocicleta și-am luat-o spre Reghin, că eu știam locurile. Ajung în linia întâia. Am făcut niște socoteli că ăștia trebuie să deie un atac, ori românii, ori rușii și m-am băgat într-o groapă de proiectil și-am stat acolo. Am pus mantaua pe mine și dimineaţa, pe la ora 4 am auzit: ?bum-bum?, cum începe ?distracţia?. Auzeam cum trece pe deasupra infanteria, cu soldaţii. (Erau români?) Români, auzeam românește. M-am ridicat și aud: ?Ia uite-l  mă !!!? (râde). ?Nu trageţi, nu trageţi!?, strigam eu. ?Stai mă, că vorbește românește!? (Au crezut că sunteţi rus, nu?) Păi da, în zdrenţele alea. Și zic ei: ?Ce-i??. Păi uite, așa și așa. ?A, mă, am auzit noi că au prins o patrulă de marină?. Și-am ajuns la Statul Major al lor prima dată și după aia la Galaţi, la divizia de la Dunăre. (Și cu ceilalţi ce s-a întâmplat?) Nu știu, nu i-am mai văzut niciodată.

(Fratele dumneavoastră cel mare v-a povestit ce s-a întâmplat?) El a fost în aviaţie. Am fost trei fraţi, toţi trei de meserie mecanici. Cel mic a fost șofer, a avut un ochi, o să vă spun eu. Cel mare a făcut școală de ucenicie la București. El a rămas cu mama. El a fost singurul copil care a rămas cu mama și noi doi am rămas cu tata. El a făcut școala de ucenicie la Leonida, la București și pe urmă a venit acasă. După ce s-a calificat, după ce a ajuns calfă, venea la tata. În `40, când au intrat rușii și fratele mai mic a fost prins acolo.

(Deci, au fost prinși amândoi fraţii dumneavoastră) Da, au fost prinși la Hotin. Pe ăla mare l-au luat și l-au dus ruși la Donbas, că era electromecanic și el. Am auzit doar, că în `40 m-am întâlnit ultima dată cu el.

Ei în `40 au luat prima dată Basarabia și de-atunci nu l-am mai văzut.