Ei se înrolaseră voluntar să lupte alături de armata germană. În general toţi au mers în diviziile SS. A fost un moment care a trecut.

Eu am revenit la Timișoara și am fost încorporat atunci la Regimentul 5 vânători, de aici, care, după trei luni de la încorporarea mea, a fost mutat la Săcălaz, din cauza bombardamentelor. Acolo am stat până în iulie 1944 când, din ordinul Marelui Stat Major, cei care au fost scoși pe motiv că sunt sârbi sau altceva, au fost reprimiţi la Școala de ofiţeri de rezervă, implicit la facultate, însă facultatea nu lucra în această perioadă și așa am ajuns eu în Poiana Sibiului unde școala era dislocată din orașul Sibiu.

Eu consider că ceva mai mult de un sfert din viaţa mea a fost liniștită, fericită, alături de niște părinţi excelenţi, alături de o societate normală în care trăiam și care pe urmă s-a transformat. În timpul războiului eu am remarcat un singur fapt, care m-a șocat și pe mine, și pe părinţii mei. În aprilie, când Germania a atacat Iugoslavia, era chiar într-o duminică și noi veneam de la biserică acasă. Pe drum ne-am întâlnit cu un director de bancă, un intelectual german, la care tatăl meu a avut cont atunci când tatăl meu a avut prăvălie. Acest domn era la braţ cu soţia lui și l-am salutat pe acest domn, ca de obicei, dar el nu ne-a salutat ci l-a scuipat pe tatăl meu, pe motiv că este un ?sârb porc?, așa i-a spus. Am trecut și asta cu vederea.

În România regală, în România democratică, care a fost aproape până la sfârșitul războiului, pentru că episodul legionar, care a fost din septembrie până în ianuarie și s-a terminat cu rebeliunea legionară pe care Antonescu a înnăbușit-o, lucrurile au evoluat absolut normal. După instalarea comunismului a început o adevărată dramă pentru familia noastră. Noi eram consideraţi burghezi și, ca atare am avut de suferit toate ponoasele. Ne-au luat casa părintească, cumpărată de bunicul meu, din munca lui, casă ce este în Piaţa Traian, numărul 7, pe care nici până astăzi, după 13 ani de democraţie n-am primit-o înapoi, deși mă lupt pentru acest lucru. Prin hotărâre judecătorească, Tribunalul Timișoara ne-a restituit această casă, în ?94-?95 și, deși am avut casa câștigată, la instanţă, procurorul general de la Tribunalul Timișoara a făcut recurs prin anulare și natural, toate au fost anulate. După apariţia Legii nr.10, din 2001, am depus în luna martie 2001 la Judecătorie, care a depus la Primărie acţiunea de restituire a casei. Acum există o lege prin care trebuie să mi se restituie casa. Din martie 2001, până acum tot nu am casa, din cauza Primăriei Timișoara. Promisiuni am și cred totuși într-o oarecare dreptate. (Cine locuiește acolo?) O mulţime de oameni, iar jos sunt patru magazine, iar sus sunt câteva locuinţe. Ce va fi o să vedem.

Magazinul ?Alexandru Nenadovici și fiul?, din exterior. Piaţa Traian nr. 7, Timișoara, aprox. 1930

                 Din 1950 v-am spus că am început să lucrez, căci părinţii n-aveau nici un venit pentru că pe tata nu voia nimeni să-l angajeze fiindcă ziceau că-i burghez. Casa ne era luată și atunci, și eu, și fratele meu am căutat repede să ne încadrăm undeva, să avem un salariu, ca să trăim toţi patru. Atunci am lucrat vreo doi ani în Fabrica Bănăţeanca și pe urmă am lucrat la Fabrica de ciorapi din Timișoara și apoi la Fabrica de tricotaje 1 Iunie, de unde am și ieșit în pensie. Și-acolo am avut de suferit căci s-a procedat într-un mod cu totul nedrept și necinstit. În Fabrica Bănăţeanca, în decurs de un an jumate am ajuns șef de serviciu, prin muncă. M-am distins prin muncă, iar conducerea m-a avansat și am ajuns de la un simplu funcţionar șef de serviciu. La înlăturarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca, cu care eu n-am avut nici în clin, nici în mânecă pentru că n-am fost membru de partid, n-am fost comunist, ci eram dincolo de baricadă, fiind chiar de ei condamnat că sunt burghez. A venit un activist de partid, de la municipiu, căci atuncea activiștii de partid erau evrei, în proporţie de 80%. Acesta a venit la directoarea fabricii și i-a spus ca eu să fiu dat imediat afară pentru că sunt burghez. Era un moment care se numea ?curăţirea rândurilor partidului de oportuniști și de aceia care sunt de partea lui Pauker?. M-a chemat directoarea care până ieri mă aprecia și a început să urle la mine și să-mi spună că sunt concediat și am fost dat afară, pe stradă.