(Din scurta notă biografică apărută pe coperta ultimei dv. cărţi am aflat că sunteţi născută la Timișoara.) Sunt o arhi-timișoreancă, dacă mi-e permis acest cuvânt mai bizar. Sunt de vreo șase generaţii timișoreancă din Iozefin, mai bine zis de pe două străzi din Iozefin. Am putut să reconstitui ceva din istoria familiei mele și am aflat că strămoșii din partea mamei au venit aici în 1838. Pe actuala stradă Iuliu Maniu, pe vremuri Fröbl, au făcut un han și o cârciumă. Ei se numeau Urban. În ce mă privește, sunt un adevărat produs al lumii austro-ungare. O bunică s-a născut la Zagreb, cealaltă la Praga, tata la Budapesta, iar mama la Timișoara. Din istoria acestor familii au ajuns până la mine o mulţime de întâmplări; unele par literatură pură, dar atât au circulat, încât toţi le cred adevărate.

(Aţi putea să relataţi măcar una?) Cum să nu. Străbunicul meu din partea mamei a avut un fiu și o fiică, născută în 1848, anul în care bravii flăcăi sărmani s-au pus pe fapte revoluţionare. La Timișoara, în cartierul nostru, înaintau pe strada Fröbl, venind dinspre podul de peste Bega și jefuiau tot ce le cădea în cale. Când s-au apropiat de han, evident că Urbanii, cu tot cu slugi și cu băieţelul, au fugit, fără să-și dea seama că  bebelușul rămăsese în casă. Era străbunica. Cei cu jaful au luat tot ce se putea lua, au desfundat butoaiele și au dat foc hanului. S-au auzit plânsetele bietului copil și în dezlănţuirea aia sălbatică, au aruncat copilul în fântână. Vedeţi cât a lipsit să nu stăm noi două aici de vorbă? În timp ce revoluţionarii rostogoleau o parte din butoaie spre Calea Șagului, Urbanii s-au întors disperaţi, să stingă focul. În prima găleată scoasă din fântână era străbunica mea, Caroline Urban.

(Chiar pare o poveste! Ce este acum în locul hanului? Mai există casa?) Sigur că da. E chiar vis-?-vis de casa cu două turnuri, Casa Czermak, iar acum acolo se vând cu mare succes vase emailate, mai ales pentru sârbi. Să vă mai povestesc o întâmplare ciudată. Au trecut de la episodul cu fântâna cam 18 ani. O fată frumoasă de cârciumar, Caroline, într-o senină dimineaţă de ianuarie s-a strecurat afară din casă. Știa că dacă reușeai să nu spui nici un cuvânt de la miezul nopţii până a doua zi în zori și mâncai un măr roșu în faţa casei, primul care o să ţi se adreseze, acela o să îţi fie soţ. Stătea acolo, în zăpadă, cam pe unde vine azi tramvaiul, la casa cu două turnuri, mușca din mărul ei roșu și se tot uita în cele patru zări. Când deodată, aude din spate o voce: ?O, domnișoară frumoasă, atât de devreme ...?, evident în germană. Când se întoarce, îl vede pe ofiţerul care stătea la ei în han, un bărbat de vreo 40 de ani. Furioasă, a aruncat mărul cât colo, de cealaltă parte a străzii. Dar în anul următor era soţia acestui ofiţer, mutat deja cu serviciul la Zagreb. Au avut împreună un băiat și trei fetiţe. Cea mai mică, tot Caroline, era bunica mea. Ea s-a născut în 1878 la Zagreb. Dar străbunicul a făcut tuberculoză, apoi probabil un cancer de piept, care l-a doborât. Și băieţelul a murit mic, tot de plămâni. Dar cel mai groaznic lucru a fost că în chiar ultimele zile ale străbunicului, când agoniza, la Zagreb a fost cel mai mare cutremur cunoscut vreodată. N-a mai rămas în picioare decât o biserică. Mama și ordonanţa l-au așezat pe niște haine de pat între uși, iar ei, cu copiii în braţe au stat două zile și două nopţi afară din oraș, cu toţi locuitorii. Când s-au întors, nenorocitul mai trăia încă. După moartea lui, străbunica a primit o despăgubire destul de mare și s-a reîntors la Timișoara cu cele trei fetiţe. Avea 30 de ani. Familia străbunicului era din Austria montană... Avea un nume ciudat... Kaltenbrunner... Nu mă mândresc cu asta. Unul din familia lor, tot ofiţer, a fost spânzurat peste zeci de ani la Nürnberg. Străbunica a fost sfătuită de un cumnat să își investească toţi banii în han, dar afacerea a falimentat, iar biata de ea a trebuit să lucreze ca muncitoare într-una din fabrici. Își închidea fetiţele în casă, le lăsa mâncarea în sobă, ca să nu se răcească, iar fetiţa cea mare știa că atunci când arătătoarele de la ceas se suprapun, deci era ora 12, trebuia să mănânce. Din cele trei fetiţe a supravieţuit doar viitoarea mea bunică. S-a căsătorit cu un husar foarte stramm. De acest bunic sunt mult mai atașată decât de bunicul din partea tatălui, chiar dacă, după război, a fost un simplu maistor la CFR. El era fiul din flori a unui medic evreu, Breier, tot de pe strada Văcărescu, în casa căruia mama acestui viitor bunic al meu era menajeră. Domnul Breier, deși era căsătorit și avea copii, i-a făcut doi băieţi și o fată. Unul din băieţi era bunicul meu, pe celălalt, pe unchiul Jozsi, l-a trimis la Budapesta și a devenit farmacist, iar fata, mătușa mea, a plecat când s-a făcut mare în America.