? De ce ai ales să îţi comemorezi tatăl în acest fel?

Nicolae Ivan? Am vrut să fac ceva concret, în sfârșit, pentru că sigur că în gând ne amintim, dar am vrut să fac ceva concret, să las o urmă, un semn. E și o trambulină ca lucrurile să meargă mai departe, deși nu știu în ce direcţie. Un semn concret e un fel de motor care acţionează cine știe când? Asta am avut în gând. Și am vrut să îi ofer satisfacţia aceasta și mamei. Este foarte greu să vorbești despre propriul părinte, mai ales într-o asemenea ocazie, și, mai ales când părintele a fost o persoană de o hiperdimensională decenţă, de "bănăţean încuiat", cum singur se caracteriza. Doresc să mulţumesc, în numele meu și al mamei mele, tuturor celor care au făcut posibil acest moment, fără a mă aventura în a rosti nume, căci, fatalmente, aș face nepermise omisiuni. Momentul de azi este un act de dreptate, căci el înseamnă reîntoarcerea directorului de revistă în locul care și-a regăsit și el identitatea, înseamnă reîntoarcerea "Fruncii" la numărul 9 al străzii redevenite Eugen de Savoya. Nu sunt sigură că "bănăţeanului încuiat" i-ar fi plăcut să fie astfel sărbătorit. Cu siguranţă ,însă, ar fi fost fericit că la aceeași adresă se află redacţia unui nou săptămânal, care se numește "Bănăţeanul", și ar fi rostit inevitabilul "Tot Banatu-i fruncea".

? Te simţi solidară cu spiritul de întemeietor al tatălui tău ? Simţi nevoia de a face ceva în  sensul lucrurilor pe care le făcea? Te identifici cu el ?

? Mă identific într-un fel. Nu că aș avea același talent și aceeași energie, dar totdeauna i-am admirat trecutul. Când eram eu copil acest trecut, lumea în care tata trăise nu mai existau. Și pe domnul acela, așa cum îl văd în fotografii ca director al ziarului ?Fruncea?, eu l-am cunoscut ca pe o cu totul altă persoană, pentru că a fost o fractură foarte mare a vieţii între acea perioadă și perioada următoare. Și, sigur, cu ochii copilului care își idealizează părinţii nu aș putea spune că perioada pe care o știu eu a fost mai nefericită decât cea dinainte. A fost doar altfel. Poate că au existat nefericiri pentru că ziaristica, publicistica, scrisul au fost pentru el o pasiune  pe care nu a putut să și-o mai satisfacă după război și îmi amintesc unele lucruri legate de asta? Când mirosea a ziar proaspăt tipărit spunea că miroase a tipografie. Avea nostalgia Parisului, unde și-a făcut studiile superioare. Când simţea mirosul gazelor de eșapament, spunea că miroase a Paris, pentru că în anii �� existenţa automobilului era ceva special în Paris. Îi spunea mamei: ?Să vezi că o să mergem la Paris când vom fi în baston?. Ei, nu s-a întâmplat așa? și probabil că a fost o tristeţe mare pentru el. Nostalgia Parisului l-a urmărit pe tatăl meu întotdeauna. Nu l-a mai revăzut, căci cea mai mare parte a vieţii lui Nicolae Ivan, aproape 40 de ani, s-a desfășurat în același loc: la numărul 9 al străzii care s-a numit, succesiv, Eugen de Savoya, Dimitrov, Ceahlău; acolo el a fost, succesiv, director de revistă, apoi "fără loc de munca" (firește, noţiunea de "șomer" nu mai exista în anii 50) și, în sfârșit, șef al secţiei de copiat note muzicale a cooperativei "Avântul", îndeplinind toate aceste funcţii cu același nedezminţit entuziasm, indispensabil simţ al umorului și talent al bucuriei. Dacă ar fi să aleg o singură calitate a lui, ea ar fi aceasta: talentul de a face din orice lucru, oricât de neînsemnat, un motiv de bucurie."Suntem săraci, dar trăim bine", avea obiceiul să spună.