Liceele în anii discriminării rasiale

 

            Antisemitismul subiacent izbucnește, sub forme virulente, din ce în ce mai des, devenind un fenomen aproape permanent. La Timișoara, agitația antisemită este alimentată în special de asociațiile germane. În 1937-1938, guvernul Cuza-Goga introduce legi antievreiești care sunt abrogate după căderea guvernului. Ca reacție la afirmarea extremei drepte și a antisemitismului, mulți evrei devin activi în mișcări antifasciste și de stânga. Sunt vremuri tulburi. Prin Dictatul de la Viena, încheiat la 30 august 1940, impus de Germania nazistă și Italia fascistă, România cedează aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Timișoara rămâne o parte din România. Pe atunci nu era încă nimănui clar ce noroc au avut evreii timișoreni față de coreligionarii lor din Cluj, Oradea, Satu Mare, Sighet... Dimpotrivă, unii dintre ei aveau nostalgia monarhiei austro-ungare ori le era dor de limba și cultura maghiară, iar alții priveau cu mare îngrijorare ascensiunea legionarilor care, în septembrie 1940, ajung la putere în coaliție cu Mareșalul Antonescu. Peste 3-4 ani devine clar că evreii din oraș nu au fost deportaţ în lagăre de exterminare mulţumită faptului că Timișoara a rămas sub administrația română.
              Amintim succint legislația antievreiască introdusă de guvernul Antonescu pentru că a avut un efect direct asupra școlii, a profesorilor, elevilor și părinților. Întreprinderile evreiești sunt boicotate și jefuite. Întreprinderile se „românizează” (cel puțin 50% trebuia să treacă în proprietate creștină). Se dau afară angajații evrei. Unii continuă să lucreze, dar numai cu o autorizație specială. Casele proprietate evreiască sunt expropriate și intră în posesia CNR-ului (Centrul Național de Românizare). Evreii nu au dreptul să locuiască într-o casă CNR. Farmaciștii, avocații, inginerii nu au dreptul să-și exerseze profesiunea. Medicii au autorizaţia de a trata în exclusivitate pacienți evrei. Antreprenorii evrei nu au dreptul să angajeze persoane care nu sunt evrei. Funcționarii sunt expulzați din instituțiile publice. Evreilor li se interzice frecventarea locurilor publice: cinema, teatru, operă, terenuri de sport. Se confiscă mașinile, aparatele de radio, bicicletele, etc. Evreii sunt daţi afară din armată. Bărbații evrei între 18 și 45 de ani sunt scutiți de serviciul militar şi trimiși în detașamente de muncă forțată. Se introduc impozite speciale pentru evrei. Evreii din localitățile mai mici sunt obligați să se mute în orașele mari, scopul acestei măsuri fiind pregătirea deportării lor.
              La 29 august 1940, decretul guvernului Gigurtu limitează la 6% accesul elevilor evrei în şcolile medii şi în universităţi, iar în şcolile elementare de stat elevii evrei urmează a fi primiţi numai în limita locurilor disponibile după înscrierea elevilor creştini. Evreii sunt excluşi din învăţământul profesional[30]. Decretul lege din 11 octombrie 1940 exclude evreii, profesorii și elevii din toate şcolile de stat și particulare. Șocul este puternic. Iată câteva mărturii ale foștilor elevi:
Şi la noi, la Deva, copiii evrei au fost daţi afară de la şcoală. Abia începusem şcoala, eram în clasa întâi doar de câteva zile, când învăţătoarea mi-a zis că ea mă iubeşte, dar trebuie să plec de la şcoală, că a venit ordin. A zis că o să-mi dea cărţi şi tot ce am nevoie. (Claudia Junger, Haifa, despre cum s-au petrecut lucrurile, când era o fetiță de 9 ani)[31].
În ziua aceea am ieşit împreună cu doi-trei băieţi în parcul de lângă liceu, ne-am aşezat pe o bancă, eram trişti. Deodată s-au apropiat doi dintre vechii mei colegi, doi dintre cei care ne înjuraseră şi ne provocaseră în ultimii patru ani. Ne aşteptam ca de abia acuma să ne provoace, că uite, au ajuns la putere şi de acum înainte pot să ne înjure în public. Dar au venit la noi şi ne-au spus: „Am auzit ce s-a întâmplat, nu vă mai puteţi înscrie în şcoala noastră. Să ştiţi că ne este ruşine. Noi n-am vrut asta, noi nu ne-am gândit la asta. Ne pare rău de cum ne-am purtat până acum! Şi să ştiţi că noi suntem convinşi că nu va dura mult şi o să devenim din nou colegi. Un moment pe care nu am putut să-l uit”. (Tomi Laszlo[32], Haifa, despre momentul expulzării la vârsta de 15 ani).
              Este admirabil că memoria victimelor a reținut momentele de omenie. Învățătoarea împărtășește tristețea fetiței, colegii regretă ieșirile antisemite - mulți sunt conștienți de nedreptatea măsurilor discriminatoare. Decretul-lege antonescian tolerează existența școlilor evreiești particulare, în care, în acei ani, profesori și elevi își găsesc un refugiu. Eforia Școlilor Israelite insistă pe lângă Ministrul Culturii Naționale : „… cu onoare comunicăm că școalele noastre timp de 21 ani am avut dreptul de publicitate cu rezultate foarte bune la examenele de bacalaureat activând în sensul românizării populației”,[33] dar, în zadar, din anul 1940 școlile israelite își pierd dreptul la publicitate. Se țin examene de încheiere a studiilor liceale sub președinția avocatului dr. Samuel Ligeti, președintele Comunității, dar certificatele emise au doar o valoare simbolică.
 
 
1943. Liceul Confesional Izraelit funcționează fără drept de publicitate
 
 
              În această ambianță de antisemitism fățiș, directorul dr. Iosif Marcus atrage mereu atenția elevilor asupra disciplinei, asupra unui comportament regulamentar și asupra ținutei corecte. Un număr de ordine trebuia cusut pe bluză și pe palton, astfel încât să poată fi identificați în oraș. Urmările nerespectării regulilor puteau fi foarte grave, de exemplu, avertizează directorul Marcus, elevi găsiți fără număr pe braț au fost eliminați la București. Elevii sunt rugați cu insistență să vorbească între ei în exclusivitate românește. În Registrul de comunicări de ordine, pe 5 noiembrie 1940, dr. Marcus notează că elevii au ieșit pe stradă vociferând, „ca și cum am trăi timpuri normale”, au fost reperați de elevii de la Liceul Industrial, înjurați, interpelați cu termenul peiorativ „Jidani!” și atacați. Directorul remarcă: „Evreul nu poate fi azi zgomotos pe stradă, strada nu e a lui…”[34] E o atmosferă intimidantă, dar comportamentul supus și umil nu e pe placul băieților. Arnold Junger din Haifa povestește: Liceul era în centrul Timişoarei, într-o clădire superbă. Noi, copiii, mergeam după şcoală pe un cîmp, să jucăm puţin fotbal, apoi mergeam acasă. Când veneam de la şcoală, prima trecere pe bulevard era pe lângă liceul Diaconovici Loga. Acolo luam de obicei prima bătaie. După aceea mergeam mai departe şi treceam pe lângă Banaţia, şcoala germană, unde e Medicina acum. Acolo ieşea a doua ceată de băieţi. Ăştia erau nemţi hitlerişti, erau mai feroce. Aşa era atunci, în ’38-’39, când mişcarea legionară era în floare[35].  
              Încă o relatare despre bătălii între băieți de la Desideriu Cohen din Lod, Israel: Sistematic ne aşteptau huligani din ăştia! Eu veneam din Iosefin cu tramvaiul şi mă întorceam cu tramvaiul. Seara se urcau în tramvai ăştia de la Banaţia, acolo unde actualmente este Medicina. Ce să-ţi spun? Unul cu două capete mai mare decât mine. A stat în spatele meu, eu nu l-am văzut. Numai am simţit că ceva mă-mpunge! Şi-atunci m-am uitat în spate şi am văzut cine este. Ne-au bătut, ne-am bătut, i-am bătut! Depinde, ştii? Depinde de câţi veneau[36]. De remarcat că violența încăierărilor nu depășea mult vehemența unor ciocniri băiețești, dar nu trebuie să uităm că din 1940 antisemitismul e oficial, e statal și asigură un suport solid antisemitismului individual, conferind acestor înfruntări o dimensiune care depășea certurile între copii. Dar, în comparație cu multe alte locuri din Europa acelor vremuri cumplite, un băiat evreu avea totuși posibilitatea să riposteze la agresiuni.
              În toamna anului 1940, edificiul liceului este rechiziționat, iar Internatul Școlar este pregătit în scopul instalării Facultății de Teologie din Cluj. În 4 ianuarie 1941, Primăria somează Liceul Israelit să cedeze etajul clădirii pentru amplasarea Gimnaziului romano-catolic maghiar, dar, în cele din urmă, se instalează spitalul militar german, iar liceele se retrag la parter. În curând se dispune evacuarea întregii clădiri care, din 1942, va deveni sediul Chesturii Poliției Timișoara.
              Comunitatea face eforturi imense ca învățământul să continue în mod normal, cu toate că localurile sunt improvizate, profesorii - cei trimiși la muncă obligatorie - trebuie supliniți și întreaga comunitate este terorizată. Familiile elevilor se luptă cu mari probleme: mulți bărbați sunt departe de casă, în lagăre de muncă forțată; mulți au fost concediați și câștigă cu greu un ban; alții și-au pierdut baza existențială, magazinele și întreprinderile fiind „românizate”; proprietarii de imobile sunt expropriați, iar cei care locuiesc în imobile proprietate evreiască sunt obligați să-și caute o locuință în alt loc, de obicei într-un cartier periferic. Pauperizarea populației evreiești și tensiunea provocată de pericolul deportării în Transnistria sau, ulterior, într-un lagăr de exterminare (fiecare are pregătit un rucsac cu lucruri de primă necesitate și bocanci) arată cât de nefavorabile erau condiţiile pentru funcționarea liceelor. Cu toate acestea, ca o dovadă a triumfului rațiunii și al umanismului, liceele israelite își dovedesc tăria morală și intelectuală și excelează în acești ani. În mod paradoxal, liceele cunosc o perioadă de glorie.
              Se jonglează cu inventivitate între diferite posibilități de adăpostire a cursurilor. Liceele de băieți funcționează în anii școlari 1940/1941 și 1941/1942 în localul Școlii Primare Israelite din Fabric (Str. Caragiale 1) și chiar în incinta Sinagogii din Fabric, Gimnaziul de fete în localuri puse la dispoziție de Comunitate în sediul ei de pe Str. Gheorghe Lazăr nr. 5, iar Şcoala Superioară de Comerţ în curtea sinagogii din Fabric. În anul 1942, evacuându-se imobilul ce a servit ca sediu al Comunității, iar școala primară fiind la rândul ei rechiziționată de Ministerul Muncii, o parte a Liceelor de băieți și a Gimnaziului de fete (șase clase) este amplasată într-o casă particulară închiriată în acest scop (Str. Caragiale 18), iar o altă parte (două clase), în localuri adaptate din sinagoga din Fabric.[37] Lângă gara din Fabric se închiriază o vilă, numită „Pacsirta”[38], după birtul de faimă dubioasă din vecinătatea imediată, o casă cu camere tip vagon pe care elevii trebuiau sa le traverseze până ajungeau la sala lor de clasă. Se fac acte de bravură logistică, cursurile sunt susţinute și se face carte.
              O notă din 11 mai 1942, consemnată în „Registrul de comunicări de ordine”, relevă situația absurdă în care funcționa liceul. Directorul Marcus comunică ordinul conform căruia după serbarea școlară obișnuită urmează: „Sărbătorirea Mareșalului Ioan Antonescu, Conducătorul Statului, care împlinește 60 ani. Un profesor va vorbi despre marea personalitate a Mareșalului și înfăptuirile sale, se vor executa cântece patriotice și se vor declama poezii eroice”[39]. Școala era obligată prin ordin să serbeze pe conducătorul guvernului care o privase de dreptul de a emite diplome, care o expulzase din sediul ei, care o amenința cu deportarea!
În 1941, după recensământul evreilor ordonat de Antonescu, numărul evreilor din oraș este de 11.788 de persoane sau 10,7% din populație.[40] În decembrie 1942, la Liceul Teoretic pentru Băieți sunt 226 de elevi, 12 profesori; la Gimnaziul Israelit de Fete, 178 eleve şi 11 profesori; la Liceul Israelit Comercial, 31 elevi şi 7 profesori. 435 de elevi și eleve, 30 de profesori și profesoare.[41] Finanțele liceului nu erau niciodată strălucite, iar acum, când elevii săraci, din ce în ce mai numeroși, sunt parțial sau total scutiți de taxe școlare, situația este dramatică. În Privire generală asupra școlilor secundare israelite din Timișoara  publicată în anul 1942 şi semnată de directorul dr. Iosif Marcus și secretarul Albert Wagmann, este prezentat bugetul. Venituri: Lei 3.800.000 din taxe școlare; Cheltuieli: Lei 6.800.000 (salarii, pensii, chiria, impozite, diverse, extraordinare). Deficitul de 3.000.000 trebuia să fie acoperit de Comunitate din alte venituri[42].
Cei 435 de elevi și eleve, cei 30 de profesori și profesoare depun cele mai mari eforturi pentru ca învățământul să se desfășoare în condiţii optime. Se țin conferințe săptămânale cu părinții, profesorii fiind la dispoziția lor timp de o oră. Diriginții au un rol educativ și moral mult mai semnificativ decât în timpuri normale. Societatea de Ajutor a Liceului înființată în 1932 se străduiește să ajute elevii nevoiași. Tânărul rabin și profesor de religie dr. Ernest Neumann, împreună cu președintele Comunității, dr. Samuil Ligeti, merg din casă în casă ca să consoleze și să încurajeze populaţia evreiască a Timişoarei. Se caută soluții pentru a oferi cursuri prin corespondență elevilor săraci și, mai cu seamă, celor din orașele și satele din jur care nu au posibilitatea să frecventeze cursurile. Se fac cereri pentru autorizații de călătorie pentru elevii și profesorii care au familia în alte localități, evreii neputând circula dintr-o localitate în alta fără acceptul autorităţilor. Elevii care împliniseră 18 ani sunt mobilizați la muncă forțată în detașamente locale. Școala reacționează prompt și programează cursuri după-amiaza, astfel că tinerii, după nouă ore de muncă fizică grea, frânți de oboseală și murdari, învață până seara și reușesc să încheie programa curriculară.
În anii în care accesul la cinema, teatru, operă le era interzis evreilor, cercurile extra-școlare de literatură universală și literatură ebraică, istorie, științe, matematică, arte și, în special, muzică sunt mai frecventate ca niciodată, la ele participând și foști elevi, absolvenți ai liceului. Profesorii, printre ei intelectuali de seamă cu publicații și, după război, cu o carieră universitară, își dăruiesc timpul, energia și cunoștințele cu generozitate. Situația este excepțională, iar profesorii și elevii se comportă corespunzător și sunt la înălțime. Să amintim pe câțiva: Dr. Victor Deznai, profesor de franceză și urbanist, erudit și cărturar, Maria Neumann, profesoară de matematică admirată pentru competența și dăruirea ei, Frederic Hauben, profesor de latină, autorul a numeroase publicații, dr. Max Eisikovits, profesor de muzică, compozitor și muzicolog, dr. Ernest Neumann, care va fi prim-rabin al Comunității timp de 63 de ani, Francisc Frucht, cunoscut ca poet sub numele de Anavi Adam, dr. Iosif Marcus, profesor excelent de latină și director chibzuit și uman. Distanța obișnuită între profesor și elev se diminuează în aceste circumstanțe. În evocări pline de prospețime, elevii își amintesc cum jucau fotbal și discutau despre politică și situația de pe front cu dirigintele lor dr. Ernest Neumann, care se informa ascultând radio BBC la un vecin. Aparatele de radio fuseseră confiscate, dar mulți povestesc că timișoreni de treabă le permiteau evreilor să asculte știrile în casele lor.