Exemple de solidaritate și omenie în anii dictaturii fasciste

 

Barbaria era la putere, dar spiritul timișorean amintit, născut din coexistența cultural-comunitară și din civism, nu dispăruse. Într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu, câţiva intelectuali din Banat protestează: „Oricare ar fi concepţia noastră faţă de evrei, suntem creştini şi oameni... şi ne cutremurăm la ideea că cetăţenii unui stat ar putea fără nici o vină să fie despuiaţi de tot avutul lor şi alungaţi din ţara în care s-au născut şi în care zac de secole osemintele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor”[43].
Cunoaștem multe exemple de solidaritate cu evreii din acei ani. Tatăl lui Miki Raviv (numele a fost adoptat în Israel, la origine era Nicolae Wächter) e trimis la muncă obligatorie, iar mama rămâne singură cu un copil mic. Locuința este rechiziționată de germani, e disperată. Vecinii Lucica și Ioachim Cârloabă îi propun să se mute la ei în casă. „Oameni buni, oameni minunați!”, povestește Miki[44]. Corespondența dintre doi foști elevi, Imre Deutsch din New York și Tomi Laszlo din Haifa, evocă alte exemple de comportament cinstit și curajos. Imre își aduce aminte că la 11-12 ani el era spectator asiduu la operă, cu toate că evreilor le era interzisă frecventarea localurilor publice. Tomi, pe atunci de 16-17 ani, confirmă că de multe ori românii "închideau ochii" la directivele de discriminare. Istorioara lui este semnificativă. „A propos de operă, mi-am adus aminte că în vara lui 1943, Filarmonica din București dirijată de George Georgescu a dat un concert la Timișoara și o grupă de evrei care lucrau într-un detașament de muncă la Primărie au fost trimiși la operă să ajute la transportul instrumentelor. Maestrul Georgescu a remarcat că acești băieți păreau cam intelectuali și i-a întrebat de unde au ajuns să fie hamali. Când a aflat că e vorba de tineri evrei din detașamente de muncă obligatorie, le-a dat invitații gratuite pentru concert”[45].
Aceeași idee de omenie este la baza povestirii cu tâlc a fostului elev Bernhard Rothenstein, care va deveni profesor universitar de fizică la Politehnica Timișoara și un fizician cu numeroase publicații. S-a întâmplat la una dintre șezătorile literare cu profesorul Frucht (Anavi Adam). Era prin 1942-1943. În cadrul liceului funcţiona un Cerc Cultural. Ne întâlneam săptămânal în sala festivă de lângă Templul din Fabric, iar elevii îşi prezentau operele literare sau scurte eseuri despre lecturile lor. Eram sprijiniţi de profesorii Frucht, Kardos, Hauben şi Kun. Într-o sesiune a Cercului, prezentam în sistemul de teatru radiofonic piesa autorului german Ernst Toller, cu titlul „Hinkemann”. Piesa are un profund caracter pacifist, înfăţişând suferinţele unui om întors de pe front, invalid şi traumatizat sufleteşte. La un moment dat, prin una dintre ferestre a pătruns un bolovan, care, din fericire, nu a rănit pe nimeni. Profesorul Frucht a sărit de la locul său, ieşind în mare viteză din sală. După câteva minute s-a întors, ţinând de guler un elev de la liceul Banaţia[46] (temutele „şepci roşii”). L-a legitimat şi i-a explicat că cei din sală audiau piesa unui autor german, duşman convins al războiului în care mulţi nemţi au murit şi mor. După care i-a dat drumul să plece. Scenele din acea după-amiază mi-au revenit de multe ori în minte, gândindu-mă că, pe lângă filozofie, profesorul Frucht m-a învăţat şi o puternică lecţie de viaţă, de neuitat: Capul sus[47] ! Într-o vreme în care obiectivul statului german era anihilarea poporului evreu, când partizanii politicii lui Hitler se aflau nu numai în Germania, ci și printre locuitorii germani din Timișoara, copiii evrei perseverau să vorbească și să studieze limba și literatura germană! Credința în valorile universale, în binele și frumosul creat de oameni, indiferent de etnie sau religie, era o victorie a umanismului asupra barbariei.
De la bun început, liceele au încurajat organizațiile sioniste care au recrutat membri din rândurile elevilor. După convorbirea cu profesorul Goldstein, Organizația Sionistă din Transilvania comunică într-o scrisoare din noiembrie 1940 că vor trimite 242 cărți. „Aceste volume au fost alese – pentru tinerimea evreească – de domnul prof. Goldstein și conțin lucrările cele mai valoroase și reprezentative ale literaturii palestinene”[48]. Aceste rânduri au un miez emoțional aparte când cunoști destinul tânărului profesor de religie și ebraică Ernest Goldstein-Zehavi. Prima lecţie de ebraică începea cu Iam (marea), Ba Iam Onia (vaporul pe mare), povestește tot Bernhard Rothenstein, prevestind parcă faptul că profesorul meu de ebraică va sfârşi cu Mefkure, undeva, pe fundul mării, în drum spre ţara visurilor sale[49]. Tânărul sionist a pierit pe vasul Mefkure împreună cu cei peste 300 de pasageri care sperau să se așeze într-o țară în care nu va exista antisemitism.
 
 

Sfârșitul învățământului evreiesc la Timișoara

 

După 23 august 1944, măsurile legislative antievreiești sunt abrogate și liceele își recâștigă dreptul de publicitate și vechiul sediu. Deja în septembrie 1944 se formează comisii speciale de bacalaureat pentru elevii evrei care nu puteau să se prezinte la examene între 1940-1944. Patru generații de tineri sunt examinați, iar cei care obțin diploma de bacalaureat se pot prezenta imediat la examenul de admitere la Politehnică. Legea Voitec, purtând numele Ministrului Educației Naționale, din 30 noiembrie 1944, „fixează sesiuni de examene speciale pentru ca elevii să-și poată recupera anii pierduți (1940-1944) de pe urma legilor rasiale”[50], asigură avantaje celor întorși din lagăre, organizează o sesiune deschisă în care elevii sau studenții se puteau prezenta la examene în momentul în care se simţeau pregătiţi.
Despre examenul de admitere din anul 1944, Tomi Laszlo relatează: Rezultatele muncii corpului profesoral şi ale elevilor s-au văzut imediat după eliberare. Absolvenţii Liceului Israelit au dat dovadă de o pregătire deosebit de bună în toate domeniile, la locul de muncă sau în studiul universitar. La examenul de admitere la Politehnică, din 1944, din primii 20 admişi, 19 au fost din rândurile absolvenţilor Liceului Israelit. Cea mai mare parte se află azi în Israel, o parte mai mică în Germania, SUA, Canada şi Australia, puţini au rămas în România[51].  Nivelul academic excelent al absolvenților instituției explică faptul că mulți dintre aceștia au devenit personalități în diferite profesii, muncind, creând și fiind utili oriunde s-au așezat. Oameni de știință, cercetători, profesori universitari în diverse discipline, scriitori, poeți, jurnaliști, medici, ingineri, contabili, ei au probat asimilarea de vaste cunoștințe, o ținută morală impecabilă, deprinderea coabitării în societățile multiculturale.
 
1944. Prima serie de absolvenți după redobândirea drepturilor în urma loviturii de stat din 23 august 1944
 
   
Liceele își încetează activitatea în 1948 ca urmare a reformei învățământului, prin care se desființează școlile particulare și confesionale. În anii următori, evreii Timișoarei aleg, în cea mai mare parte a lor, drumul emigrației. Învățământul evreiesc a continuat până în anul 1958 sub forma unei școli de stat, cu limba de predare idiș. În clădirea liceului a funcționat Liceul de Sport, apoi, până în anul 2013, Liceul de Arte Plastice. După informațiile din presă din septembrie 2014, clădirea va fi demolată. Edificiul Internatului, actualmente sediul Inspectoratului Școlar Județean Timiș, va fi, se pare, propus pentru vânzare. [52]
Duioșia și recunoștința foștilor elevi ce se regăsesc în poveștile lor despre Zsidlic (prescurtarea de la Zsidó Lyceum, Liceul Israelit) depășesc cu mult în intensitate nostalgia absolvenților altor școli. Nu este greu de înțeles. Într-o lume care o luase razna, într-un sistem în care valorile umaniste se prăbușiseră, liceele erau o oază de cultură și de integritate morală, un punct de referință pentru tineretul evreiesc. Propunând un exemplu de demnitate și de încredere în om și în omenie, transmițând valori autentice pe tot parcursul existenței lor, liceele israelite au devenit un important capitol în istoriografia orașului și, îndeosebi, a evreilor timișoreni.