?Trântit la pământ?

 

În anul 1949 Iulie am fost chemat la aeroportul din Turda de către tov.Colonel Patriciu, unde am fost instruit în problema chiaburilor, unde și când trebuie să dau cu ei de pământ și să trântim la pământ ( a se citi : a împușca) și să raportăm că a vrut să fugă, sau să dezarmeze organele noastre. Peste câteva zile a venit și tov. Lt. Colonel Cuteanu dânsul la fel mi-a spus că unde linia Partidului nu se poate aplica să luăm unul sau doi chiaburi, îi împușcăm în marginea comunei, pe urmă raportăm că au atacat organele noastre, pe motiv că ordin în scris pentru acest lucru nu este și este normal să nu fie; deci în astfel de cazuri nu ne referim la niciun ordin superior, ci facem în așa fel că raportul emană de la noi  ( precum ) și motivele pentru care a fost împușcat. Așa a fost cercetat și arestat chiaburul Coc Mihai din Cianul Mare, că a făcut  o rebeliune în acea comună conform ordinului verbal al tov. Colonel Patriciu ? la noapte pui în mașină, duci la marginea comunei și trântești la pământ? și raportezi că a fugit banditul, aţi tras după el și a doua zi a fost găsit că a fost împușcat ( dos. 173[1], p.143).

  Aceste șocante rânduri fac parte din declaraţia pe care maiorul de securitate Kovacs Mihail[2] a dat-o în  6.10.1950, luat fiind la întrebări de către superiorii săi, cei  pe care îi pomenește în fragmentul citat. Aceștia, la rândul lor, trebuiau să răspundă de cele întâmplate în faţa superiorilor lor și cum se întâmpla adesea, după ce era folosit în acţiunea represivă, executantul crimelor ordonate de sus, era eliminat la rândul lui, pentru că devenea un martor incomod și compromiţător. Astfel, în timp ce maiorul Kovacs spune despre superiorul său : ?mi-a făcut critică că lucrăm prea moale, arătând că lupta de clasă trebuie să fie ascuţită ( dos. p.142), acesta, adică tov. Colonel Patriciu ia atitudine împotriva maiorului Kovacs susţinând că a fost indus în eroare de către Kovacs, care a făcut  raport mincinos și  nu a avut aprobare pentru cele făcute într-o altă împrejurare : împușcarea a trei chiaburi găzduitori ( care au adăpostit fugari în munţi - n.n.) -  Trifa Iosif,Andreșel Ioan și Pom Traian din comuna Bistra, judeţul Turda. Recunoaște în schimb, că a fost un alt caz în Jud. Mureș, unde a fost împușcat un chiabur din cauză că a agitat foarte mult pe tărani împotriva creerii unei gospodării agricole colective și la strângerea recoltei și la treeriș. Această împușcare a fost făcută cu aprobarea prealabilă a mea, pentru care nu am cerut aprobare de la Direcţia Generală. Ulterior am raportat cazul. După împușcarea acestui chiabur starea de spirit din acel sector s-a liniștit. Acest caz s-a petrecut în luna Iulie a.c ( dos. 173, p.151 declaraţia din 5.10. 1950).

Iată, așadar, ce anume se poate ascunde sub enunţul ?starea de sprit s-a liniștit? și până unde se putea merge pentru a obţine așa- zisa liniștire. Cum am arătat în articolele anterioare acestuia, preocuparea pentru a înregistra ?starea de spirit a populaţiei?, nu cădea în sarcina exclusivă a securităţii. Autorităţile locale administrative trimiteau și ele în anii ?50  rapoarte către plasă și raioane în care consemnarea stării de spirit era prevăzută într-o rubrică aparte[3]. Atunci când ea nu era ?liniștită? sau ?satisfăcătoare? se vorbea de ?acţiuni subversive?, de ?acte de sabotaj?, de persoane ?recalcitrante?. Toate acestea în contextul începerii procesului de colectivizare, a cărui cunoaștere e aboslut necesară pentru a înţelege că, sub etichetările de mai sus, pot fi consemnate în realitate cele mai diverse lucruri : opunerea la predarea cotelor obligatorii ajunse la valori aberante sau la ridicarea forţată a acestora direct de la batoză, difuzarea de zvonuri, dar și ?strecurarea? unor ?elemente dușmănoase? în structurile recent înfiinţatelor GAC-uri, ?refuzul de a colabora cu Comitetele provizorii și organele de partid?( una dintre aceste acuzaţii privește de pildă refuzul unui director de GAS  de a pune la dispoziţie tractorul pentru a permite punerea în  în funcţie a dinamicului unui cinematograf).

 După cum am putut observa, acest limbaj codificat în cheia ideologiei luptei de clasă, poate fi unul eufemizant, nu doar pentru a ridica la nivel de act de sabotaj un simplu dezacord între persoane, ci și pentru a acoperi adevărate crime. În lumea tenebroasă și apăsătoare a dosarelor securităţii, râsul în faţa a ceea ce poate părea o incredibilă aberaţie sau în faţa modului inabil și agramat de a relata, îţî îngheaţă cel mai adesea pe buze, pentru a se răsuci în oroare.

În raportul său din 20 august 1950, în cadrul anchetei de care am pomenit, maiorul Kovacs relatează amănunţit cum a procedat în cazul celor trei chiaburi găzduitori, dar și cum i-a împușcat pe chiaburul Bihoreanu din comuna Papiu Ilarian jud. Turda și pe chiaburul Leluţ Remus din comuna Orosia, jud. Turda. Primul a îndemnat populaţia a nu preda cota, a avut mare influenţă în mase și a creat probleme Comitetului Provizoriu din comună ( dos. 173, p. 175), în timp ce, cel de al doilea a fost împușcat în noaptea de 3 August 1950, motivul fiind că a dus propagandă contra înfiinţării GAC și a spus că el nu vrea să colaboreze și nici să susţină regimul actual, simţindu-se asuprit (dos. 173, p.175) . Rezultatul acestor împușcări a fost, consemnează raportul maiorului, că activiștii de partid pot să-și desfășoare munca de lămurire în bune condiţiuni, starea de spirit este liniștită. Deducem din cele spuse, că  opoziţia faţa de colectivizare putea fi un motiv plauzibil pentru lichidarea chiaburilor și că aceste execuţii se derulau în sprijinul înfiinţării colectivului, de vreme ce, în urma a ceea ce se numește cu un alt termen eufemizant, muncă de lămurire, în comuna Orosia s-au înscris un un număr de 37 de membri în Gospodăria Colectivă, faţă de cei doar câţiva membri înscriși anterior.

 

Preţul? liniștirii?

 

 Nu trebuie să credem că cinismul sau violenţa de limbaj a unor declaraţii ca cele care au deschis acest articol sunt doar apanajul unor executanţi strânși cu ușa. Este limpede că ei acţionează cu sentimentul că orice mijloc le e permis pentru a duce la ?liniștirea? celor care se opuneau, chiar și prin minimale gesturi, terorii și dictaturii.

 Apare destul de limpede și faptul că securitatea acţiona în sprijinul partidului comunist devenit deja, la acea dată, un partid - stat. Semnalul pentru acţiunile de reprimare venea de foarte sus. Implicat direct în ?identificarea și urmărirea elementelor chiaburești? Teohari Georgescu, la acea vreme ministru de interne, declara într-o cuvântare din 28 februarie 1950: ?Dacă este chiabur care  folosește mâna de lucru, să-l lovim să-i iasă ochii din cap?[4]. Disensiunile din rândul partidului au jucat și ele un rol important în definirea termenilor în care se făcea identificarea unui chiabur. După cum consemnează în studiul pe care îl consacră acestei probleme Katherine Verdery[5] în volumul deja citat, consacrat colectivizării, în 1952 Secretariatul Comitetului Central al P.R.M. a elaborat ?Indiciile de bază pentru identificarea gospodăriilor chiaburești?. Circulaţia acestora între puterea centrală și cea locală, instrucţiunile care însoţesc acest circuit și felul în care ele se aplică sunt seismografe sensibile ale relaţiilor ce se stabilesc între diverse pârghii ale puterii politice și administrative, ca și între acestea și securitate.  De natura acestor relaţii a depins adesea înăsprirea sau relaxarea politicii de represiune, chiar dacă în prim plan apare doar una dintre ele.

 

 Securitatea are rolul de a netezi calea partidului pentru a  atinge obiectivele sale ideologice și a facilita astfel statului represiv un control total asupra societăţii. Ambiţie desigur greu de realizat, dar pentru a cărei satisfacere, dreptul de a ucide la nevoie, de a ?trânti la pământ? și a folosi aceeastă pedeapsă extremă ca mijloc de intimidare și ?convingere?, nu numai că nu era exclus, ci exercitat fără scrupule.
            Nu altfel s-a procedat în 1949, când în același context al declanșării colectivizării și al reprimării, inclusiv prin politica unor cote imposibil de achitat, au avut loc răscoale ale ţăranilor din zona de vest a României.

?Darea de seamă asupra operaţiunilor de stabilire a ordinei în regiunile agitate din judeţele Arad, Bihor și Sălaj din 6 august 1949? a M.A.I. Comadamentul trupelor ( dos. 15. p.163) meţionează că au fost executaţi 16 chiaburi în regiunea Oradea și 12 chiaburi în regiunea Arad, ?toţi capi de rebeliune?. Din amble regiuni au fost de asemenea ridicate și evacuate în Medgidia, Judeţul Constanţa un număr de 300 de persoane și au fost arestate 170 de persoane din regiunea Oradea, cu scopul de a fi cercetate (dos 15, p. 163).

Politica deplasărilor de populaţii sub diferite forme a făcut și ea parte din politica de reprimare și intimidare legată de contextul colectivizării forţate. Dosarul 172 consemnează la p.368 ? 369 situaţia elementelor dislocate în anul 1949 :  336 de familii din regiunea Oradea, din  Baia Mare 8 , din Arad 18, din Sibiu 9, din Cluj 13, din Suceava 16, din Bacău 5, din Câmpulung 26, din  Mureș 12.

Un total de 443 de familii cărora aveau să li se adauge, în contextul deportărilor din 1951 din Banat  și Oltenia ( din ? zona de frontieră ? cum se exprimă documentele), în conformitate cu decizia M.A. I. 200/1951, un număr de 9400 de familii deportate în cele 18 ?  localităţi speciale ? din regiunile București, Constanţa și Galaţi, așa cum consemnează un raport al MAI din 10 aprilie 1956 ( dos.191, p.167). În afară de acestea, un număr de 620 de familii dizlocate cu același prilej au avut dreptul să își aleagă locul de deportare, instalându-se mai ales în Lugoj, Arad, Sibiu, Craiova ( dos.55, vol. 46, p. 108 ? 112).O statitistică secretă a Consiliului de Securitate a Statului din 16 februarie 1968, elaborată în momentul în care Ceaușescu decide să se debaraseze de Alexandru Drăghici, fost ministru de interne, semnatar al multor decizii criminale, menţionează că, numărul persoanelor ? considerate periculoase pentru securitatea statului ?  cărora li s-a impus domicliu obligatoriu între 1953 ? 1964 se ridică la 60 000, dintre acestea 44 000 reprezentând persoanele deportate între 1951 și 1956 în Bărăgan. ( dos.55, vol.53, p.165).

Contabilitatea aceasta, mai puţin importantă sub aspectul unei exactităţi riguroase, e grăitoare pentru a sesiza amploarea fenomenului și a destăma iluzia, dacă mai e cazul, a ideii că, ceea ce eufemistic s-a numit ?  transformarea socialistă a agriculturii ? ar fi fost un proces pașnic. Acolo unde lucrurile par a se fi desfășurat lin, preţul fusese deja plătit, victimele reale produseseră deja alte victime, înfricoșate și tăcute. Unele fuseseră  ? trântite la pământ ?, altele smulse de pe el și instalate cu forţa în altă parte, altele păreau că, ?  de bună voie ? renunţă la pământul care le asigura existenţa și semnau intrarea în GAC.



[1] Reamintesc că toate dosarele la care fac referinţă sunt în fondul CNSAS la care am avut acces între 2002 ? 2003 în cadrul unei cercetări asupra colectivizării și deportărilor, situată în prelungirea proiectului condus de Katherine Verdery și Gail Kligman din care a rezultat volumul editat de Constantin Iordachi și Dorin Dobrincu, Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România ( 1949- 1962) , Iași, Polirom, 2005 pe care îl voi cita în cele ce urmează cu doar cu titlul prescurtat. Citatele dosarele de la CNSAS sunt reproduse întocmai, cu caractere  italice.

[2] Asupra altor ?brave? fapte de același tip ale maiorului Kovacs și ale superiorilor lor cf. Virgiliu Țârău în  Țărănimea și puterea , p 264.El citează în nota 47 documentele folosite după Octavian Roszke(ed.) Colectivizarea agriculturii. Tiplogia represiunii. Eexcuţii demonstrative, 1950, ?Arhivele totalitarismului?, vol.II, nr.4, 1994, pp. 132 - 135 și trimite și la cartea lui Marius Oprea , Banalitatea răului. Polirom, Iași, 2002, p. 212 ? 219.

[3] Țărănimea și puterea , p.216 - 220

[4] Citat după Marius Oprea ( ed.), Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949 - 1989, Polirom , Iași, 2002, p.121.

[5] Katherine Verdery în Țărănimea și puterea, p. 353 - 354