Am fost prima unitate din regiment care a luat contactul în ?41 cu inamicul, cu rușii.

În 1939, cu Divizia întâi de cavalerie de la Iași ne-am mutat aici în Banat, iar în 1940 Regimentul 2 Roșiori a primit garnizoană stabilă în Timișoara, așa că din 1940 sunt timișorean. În regiment, prin recrutarea regională am avut majoritatea ostașilor din Banat, cu care, în 21 iunie 1941 am luat parte la lupte. Am plecat de la Prut până la Stalingrad și apoi, după 23 august am luat parte la luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia, până în 4 ianuarie 1945, când am fost grav rănit și am stat prin spitale 11 luni.

Acuma să povestesc despre război... Am să vă spun câteva lupte mai ușoare...

Nu spun ca să mă laud... În război, cu Regimentul 2 Roșiori am fost prima unitate din regiment care a luat contactul, în ?41, cu inamicul, cu rușii. Făcusem un marș în noaptea aceea, că primisem ordin să mergem și am făcut aproape 60 de kilometri. Cavaleria se deplasa ușor călare, iar spre dimineaţă am ajuns la o localitate. Era drumul, iar de pe deal au început să se tragă cu mitraliere. Am trecut la galop în unghi mort, cum se spune. Gloanţele treceau peste noi... Am descălecat și-am ieșit la creastă, unde n-am văzut decât un lan mare cu căpiţe de snopi de grâu. N-am mers nici 10 metri și tot aud ?pac-pac?. Sub fiecare căpiţă era un rus sau doi. Ei se ridicau, trăgeau și se băgau cu capul înapoi. Degeaba noi ne-am culcat și-am tras în căpiţele alea de jos. Trebuia să te scoli în picioare să tragi ca să-l lovească pe ăla. Am înaintat cam jumătate de drum de la nord, în direcţia în care mergeam și mi-au căzut băieţi: un locotenent Teodoru, care a fost lovit și pe urmă a murit în spital și alţii, iar lângă mine, în înaintare un sergent, Gheorghe Sandu, care trăgea cu pușca mitralierei și a fost lovit în inimă și a căzut jos. Și-atuncea, în focul ăla al luptei am pus mâna pe pușca mitralierei și-am tras. În clipa când am făcut gestul ăsta, de-aici din dreapta s-a auzit ?pâr-pâr?. Aici (în dreptul pieptului) am avut șapte sau opt găuri și la burtă vreo patru-cinci. Aveam bluza, aveam cămașa găurite și nici măcar o zgârietură n-am avut. Mi-a ajutat Dumnezeu și am scăpat. Gloanţele au făcut numai găuri...și în maieu. Numai tangenţial m-au atins, căci eu mă întorsesem să trag. Ăsta-i unul din marile noroace.

Am înaintat și până la urmă a fost un succes mare. Am luat prizonieri mulţi și am avut și eu șase ostași care mi-au murit. Am avut vreo 12 răniţi, dar rușii au fost mai mulţi, vreo 20 de morţi au avut și ei, iar pe restul i-am luat prizonieri. Asta a fost una din propunerile la decoraţie.

Am fost propus prima dată la ?Mihai Viteazu?, dar în locul acesteia mi-a dat o altă decoraţie mare ?Steaua României?, gradul de ofiţer. Această decoraţie e făcută de Carol I după luptele de neatârnare, de independenţă, de la 1877. Este ?Coroana României?, este ?Steaua României? ? la grad mai mare... Fiecare decoraţie avea cinci clase: cea mai mică era clasa a cincia, clasa a patra avea pusă această rozetă. Asta se dădea la maiori, la colonei... Eu eram căpitan atunci. În loc de ?Mihai Viteazu? mi-a dat-o pe asta. Am fost propus, dar propunerea a fost făcută prea superficial. Pentru această am căpătat deci această decoraţie. Normal că după lupta asta eram impresionat de faptul că am avut pierderi. Rușii au pilit glonţul în vârf. Glonţul e umplut cu plumb și ăla când a intrat și-a lovit a făcut o gaură mai mare. Prietenul meu, locotenentul a fost lovit în stinghie și glonţul a ieșit pe partea cealaltă. Imediat a fost luat la postul de prim ajutor și l-au trimis cu avionul la București, iar după o lună de zile a murit. A fost prea mare gaura făcută de glonţ. Așa se vede și la mine, la mână.

După aceea regimentul între timp plecase... Am rămas cu unitatea până i-am îngropat pe cei care au căzut și ne duceam după regiment. Să vă spun și o parte mai nostimă... Se lăsaseră niște nori. Era după-masă. Deci noi am mers noaptea și au fost luptele astea din zori până după-masă, pe la 2-3. Pe urmă s-au lăsat niște nori și a-nceput să plouă... Regimentul a fost pe drumul ăla. Noroiul era mare și noi eram călări, era mai ușor, dar la ăilalţi săracii - infanteriștii ? le trecea noroiul peste bocanci. Pe drumul ăla, când mergeam, ca să nu mergem peste câmp, erau și tunurile care mergeau, erau și mașini... Dar noi, călăreţii ne-am strecurat pe-alături ca să ieșim la o șosea care mergea de la Odessa spre Nekolaev (numai pe hartă se poate vedea). Nu știam cum să ajungem regimentul mai repede. ?Haide măăă...? Caii treceau, mai călcai pe unul, mai înjurau alţii... Când am ieșit pe șosea, care era mai mare, am ajuns din urmă o coloa