După ce-am terminat doctoratul juridic oral al facultăţii de drept din București, în 1937-38 m-am dus să fac armata, stagiul militar. Am fost soldat la Regimentul 13 Călărași.

În 1939 martie-mai am fost concentrat la același regiment ca și comandant de pluton. Aici am fost pe graniţa ungurească la Pecica-Rovine, Arad. La 9 septembrie 1939 am fost mobilizat tot la Regimentul 13 Călărași pe zonă la Biled în judeţul Timiș. Abia la 1 aprilie 1940 am primit gradul de sublocotenent. Din aprilie până în decembrie 1940 am fost dat la Grupul 58 Cercetare CA din cadrul Regimentului 13 Călărași și trimis în nordul Bucovinei ca trupă de acoperire a grănicerilor, pe graniţa cu rușii. În perioada asta am făcut și retragerea în iunie. Am fost ultimul ofiţer care s-a retras din Bucovina de Nord. Am fost mobilizat în Bucovina ca aghiotant la colonel. Post de comandă a fost la Cosmeni, am mai avut escadroane la Ghica Vodă, la Zastavna. Astea o fost comune pe graniţa cu Rusia. Noi aparţineam atunci de Divizia a 8-a Infanterie condusă de generalul Balif. Făceam deci parte din grupul de cercetare al diviziei care aparţinea de Armata a 4-a din Iași. Noi am ascultat la radio și am aflat că am cedat și că trebuie să ne retragem. Cu o zi înainte am primit un telefon, că era telefon între divizie și noi, divizia era la Cernăuţi iar noi eram în nord. Deci, am primit un telefon să așteptăm, mobilizaţi și echipaţi complet, noi ordine. Asta a fost seara. A doua zi dimineaţa nu am mai primit ordine, am căutat divizia, n-am mai prins legătura telefonică, nici radio, fiindcă divizia a fost surprinsă de ruși. Ei au dat ultimatum și a doua zi a și pornit spre noi. Noi am rămas în nordul Bucovinei izolaţi. La ora 10 treceau tancuri sovietice spre Cernăuţi, că au ocupat Cernăuţiul. Noi eram încă în nord. Superiorul nostru era colonelul Carp. Familia Carp e familie mare. Colonelul nostru era colonel de gardă regală și o venit să își facă stagiul. Și mă întreabă pe mine colonelul: ?Mă Musta ce facem?? ?Domnu colonel, hai la Valeva?. Valeva este o șosea la nord de Cernăuţi paralelă cu șoseaua de bază, dar la o distanţă de 7-8 kilometri. Pe șoseaua principală treceau rușii și noi eram la Valeva. Eu i-am spus la colonel: ?Domnu colonel nu mai are rost să stăm, hai să ne retragem, vedem noi unde, până la Siret.? Atunci am luat harta cu colonelul și am făcut un itinerar. Am dat ordin la escadroane, că eram aghiotant, să se strângă toate la ora 12. Ei erau speriaţi că vedeau tancuri sovietice. Apoi am trimis trenul regimentar, după ce am dat mâncare la trupă. Trenul regimentar este format din căruţele cu mâncare. Am avut circa 80 de căruţe cu vrea 160 de cai, coviltire, cum se zice. La ăștia le-am dat drumul cu un sublocotenent și un plutonier care era cu îmbrăcămintea, adică erau efecte. Le-am dat drumul ca să ajungă la ora 12 la pod. Pentru asta trebuia să ajungă la Luisi Horicea. Luisi Horicea este o suburbie a Cernăuţiului. Acolo este un dâmb mare, iar în vale este suburbia. Trebuia să ajungem la un pod care trece peste Prut, că Prutul trece pe lângă Cernăuţi. I-am spus să treacă și să ne întâlnim la sud de aeroport. Sus pe platou era aeroportul Cernăuţiului. Și au plecat ăștia cu trenul regimentar. Nu am primit nici un ordin între timp, Cernăuţiul nu mai răspundea. Și am pornit, planul era să ajungem la Luisi Horicea, apoi la aeroport, de acolo ajungeam în Codrii Cosminului, la Cuciuru Mare, Cuciuru Mic, comune, și de acolo să coborâm la Siret. Trebuia să ajungem noaptea la Siret. Am plecat la ora două după amiază, pe o vreme ploioasă.

Ne-am trezit la Luisi Horicea înainte de pod cu trei tancuri sovietice. Noi am trecut și când colo ce crezi că vedem, ne-au omorât 52 de cai, din trenul regimentar, 26 de căruţe au fost împotmolite. Am luat niște cai din ăia voinici de călărie și bagajele din căruţele mai importante le-am pus pe ei, că trebuia urcată o pantă abruptă. Am pus și soldaţii să împingă. Rușii ne-au văzut și au tras în noi, că erau la primăria suburbiei Luisi Horicea, cum ar fi la noi Freidorf. Într-adevăr au omorât un soldat și au rănit alţi câţiva soldaţi, vreo 4-5, că ăilalţi or fugit de la cai. Dar ne-au omorât cai. Au tras cu tancul. O ploaie colosală a început la ora trei jumate. Am mers marș forţat și la ora patru jumate cinci dimineaţa am ajuns la Siret. Rușii încă nu au ajuns la Siret că ei s-au oprit la Cernăuţi. Așa am putu noi trece, pe lateral, cum s-ar zice. Dimineaţa la ora zece au ajuns rușii la Siret în nord, că râul Siret e la sud de orașul Siret. De acolo noi, obosiţi după atâta drum, ne-am dus în orașul Siret unde era un comandament românesc rămas din divizie, că divizia s-a mutat la Suceava. Comandamentul ăla știa de noi că suntem în nord și că e posibil să apărem, nu știau de noi nimic. Și când am sosit am fost luaţi și duși la Mănăstioara, o comună la sud-vest de Siret. Aici era un moșier mare, un general în rezervă, bătrân, peste 70 de ani, o să-mi aduc aminte cum îl cheamă, și ăsta ne-a primit la moșie. Mai trecuseră trupe pe la el. Ne-a pus la dispoziţie băutură, avea butoaie de vin că era vie acolo, mâncare, de toate. Noi eram ultimii care treceam pe la el și ne-a zis: ?Mâncaţi și beţi tot ce mai este.? Apoi am dormit tun.

(Cam câţi soldaţi erau?) În grupul cercetare noi am avut 700. La el am mai stat până a treia zi, timp în care divizia a aflat de noi unde suntem și a dat ordin să venim la Burdujeni, da un escadron să se ducă la Herţa și să stea acolo. Am plecat și după ce am plecat noi generalul s-a împușcat să nu cadă prizonier. A fost un renumit general din Bucovina, la Mănăstioara la Mănăstirea, una din două. Pe acolo e și o mănăstire. Noi am ajuns la Burdujeni și ne-am instalat acolo. Colonelul îmi spune: ?Mă Musta ia mașina și du-te până la Herţa, să vezi ce face locotenentul Socaci cu escadronul.? Herţa era în judeţul Dorohoi. Eu am luat un cal, că era mai ușor de deplasat. Am luat un sergent cu mine și am plecat la Herţa. Am ajuns la Herţa către seară și am stat și am petrecut puţin cu locotenentul la un pahar. Dimineaţa la ora șase ne scoală ?... hai că au venit rușii?. Vine soldatul să ne spună, că am avut soldaţi care ne îngrijeau. O ieșit afară un locotenent rus, ne-o dezarmat pe toţi, nouă ne-o luat pistoalele. Era și un căpitan. În timpul ăsta ne-o pus să facem mișcare sportivă. Eu nu prea am vrut să fug, am motivat că mă doare piciorul. Căpitanul rus știa nemţește. Socaci era din Rusca Montană știa nemţește și el, și eu știam puţin nemţește și așa ne-am înţeles cu rușii. (râde) Atunci nu știam rusește. După trei ani am învăţat și rusește. Pe la ora 12 apare un colonel. Ne-o văzut, a întrebat care suntem ofiţeri, i-am spus că eu sunt aghiotantul regimentului și colegul meu, locotenentul Socaci. Colonelul vorbea franţuzește, eu nu prea vorbeam bine franţuzește. Da, mai nemţește, mai franţuzește.... I-am spus: ?Domnu colonel, eu am venit cu ordin ca să retrag escadronul care a venit aici că nu se știa că noi cedăm Herţa. Acum că cedăm, nu cedăm, că încă sunt tratative, zic, domnule colonel, lăsaţi-ne să ne retragem. E pace sau nu-i pace?? Colonelul a zis: ?Da ai dreptate.? Eu i-am mai spus: ?Nu suntem în război. Și uitaţi ce au făcut subalternii dumneavoastră cu noi.... Suntem indignaţi și vom raporta comandamentului nostru ce s-a întâmplat.? L-a luat pe căpitan și i-a dat ordin să ne facă de mâncare că nici mâncare nu am primit, nu mâncasem de dimineaţă. Și ne-o condus colonelul până la ieșirea din Herţa. (V-a dat armele înapoi?) Da, imediat, și caii, tot. Escadronul era cu cai, stătea în casele oamenilor. Așa am stat eu în Herţa prizonier până la trei după amiază (râde). Apoi am plecat cu Socaciu spre Burdujeni. Am ajuns seara al Burdujeni. Aici am fost și am vizitat și mănăstirea Suceviţa. La Burdujeni am stat vreo două luni, apoi am primit ordin să ne retragem la Rădășeni ? Fălticeni. Însă înainte de Fălticeni am fost la Târgu Neamţ. Acolo la Brusturi, era o comună, am stat la dascăl, Irimescu îl chema, era un om mai bătrân, pensionar. Și-mi spune ăsta: ?Domnu sublocotenent hai că vară-mea e stareţă la Agapia.? Asta era de sfânta Maria, că era spre toamnă. Și am plecat cu el pentru două zile și am stat o săptămână la Agapia. Am luat docarul, e o trăsură mică cu două roţi, cu un cal sau doi, câţi vrei. Am fost la vară-sa, stareţa. Ne-a primita aia excepţional de frumos. Mi-a plăcut acolo că o fost gostie bună, adică primire, gostie înseamnă primire, la bănăţeni. Acolo era un cor de maici. Era și un grup de maici din astea care ne servea. Două mănăstiri sunt acolo Agapia și Văratic. Am vizitat și mănăstirea Neamţului în perioada asta. Aici m-a primit stareţul și pe cine crezi că am întâlnit acolo, mitropolitul Bucovinei, care avea acolo o căsuţă vizavi de mănăstire, foarte plăcută, unde el venea vara să se odihnească. Eu m-am dus la stareţ și i-am spus: ?Părinte stareţ, eu sunt nepot de vlădică. Uică-miu o fost vlădică în Caransebeș, episcopul Caransebeșului Filaret Musta.? El când a auzit m-a primit extraordinar. Mi-a dat chilie să stau două zile la el, mâncare, băutură, vinuri din ale mănăstirești. A doua zi se întâlnește cu mitropolitul și-i spune: ?Am un oaspete deosebit, pe Musta.? ?Oo.. cheamă-l încoace la mine.? El îl cunoștea pe tata foarte bine că tata a fost senator. Și el stătea la hotel Excelsior cu tată-miu. Se cunoșteau. Îl cunoșteam și eu că mă duceam la tata și mă întâlneam cu mitropolitul. Mitropolitul mă cunoștea și pe mine. Eu i-am spus la mitropolit că nu am învoire decât o zi să trebuie să mă duc și mitropolitul îmi spune: ?Du-te și spune-i la Griboski, că îl cunoștea, erau amândoi bucovineni, să poftească cu dumneata pe la mine.? Am plecat înapoi, că eram cu calul călare, îmi plăcea să călăresc pe dealuri, era o splendoare. M-am întors cu Gribovski cu mașina și am stat invitaţi la masă la mitropolitul Bucovinei. Cam ăsta e episodul Târgu Neamţ. Cunosc Bucovina cum cunosc Carașul și Timișul, comună de comună. Am făcut itinerarii.

Am plecat deci, la Fălticeni prin Boroaia, am dormit acolo două nopţi, și am rămas la Fălticeni să așteptăm ordine. Când am ajuns la Fălticeni, unde crezi că am stat..., la președintele tribunalului. În septembrie a venit un tren pentru cai, dar avea vagoane și pentru ofiţeri și trupă și am plecat la Lugoj. Am făcut trei săptămâni pe drum. Era o aglomeraţie.... mașini, trenuri, nu erau locomotive. Am mai stat puţin la regiment la Lugoj și în decembrie 1940 am fost demobilizat. Asta a fost a doua mobilizare. Eu am fost ultimul ofiţer care m-am retras din Bucovina, de plângeau cei din Cozmeni după noi, în 1940.

Prima mobilizare a fost la Pecica. Era de Paști. Regimentul 13 Călărași era cantonat la o moară la 7 kilometri de Arad, spre Pecica. La 15 kilometri de Pecica se găsește halta Sântoma. Aici era un castel al unui ungur. Ungurul, deși era bătrân, avea două fete. Una stătea cu el, avea 18 ani, n-avea mamă. Făcea școală la Arad. Cealaltă fată era măritată, avea 24 de ani și stătea la Budapesta. Bătrânul avea 70 de ani. Avea încălzire centrală cu cazan, pe lemne și era cald. Era un castel extraordinar de frumos, cu covoare... Avea un parc frumos. Lângă castel era pădurea Ceala. Eu mă duceam prin pădure mult. Eu eram cazat în castel cu ungurul și fata. Bătrânul era doctor, îl chema Duma. A fost tare frumos, am mers la vânătoare de iepuri prin pădure, între timp venise pe la mine și frate-miu. Noi trebuia la amiază să venim la moară, la postul de comandă, la popotă, să luăm masa. Toţi ofiţerii mergeau numai eu nu. Colonelul a trimis la mine un maior și mai pe unul să vadă ce fac, de ce nu vin la masă. Și s-a înăsprit situaţia cu mine, am fost mutat la Turnu. Noi trebuia să ocupăm Rovine și comuna Turnu. Rovine este o suburbie a Pecicăi. Turnu este la 8 kilometri pe graniţă, de fapt sunt două comune pe graniţă, Turnu și mai una. Un pluton stătea la Turnu, adică eu și celălalt era în cealaltă comună. Eu stăteam la niște unguri. De sărbători au venit unguri din Ungaria la ei. La masă m-au invitat și pe mine. Am fost și din vorbă în vorbă m-au invitat ungurii din Ungaria la ei să la fac o vizită. Eu în ziua a treia de Paști am plecat călare în Ungaria, într-o comună la 6 kilometri de graniţă și am stat până după amiaza până la patru. Ca sa vezi relaţie. Vorbeam nemţește cu ei. Se spunea atunci că intră nemţii cu ungurii la noi și ne ia din teritoriu. Atunci era asta. Asta a fost prima mobilizare. În decembrie 1940 am fost demobilizat din a doua mobilizare.

În iunie 1941 se reînfiinţează grupul care a fost desfiinţat. Re reînfiinţează grupul, toţi care-am fost. La început am fost tot aghiotant. Acum era colonelul Gribovski comandantul nostru. Am plecat cu grupul cercetare la corpul Vânători de munte unde era generalul de corp de armată Avramescu, la Gura Humorului. Zonă excepţional de frumoasă. Acolo am stat până la începutul războiului. Am uitat să îţi spun o treabă. Când eram cu colonelul Carp în Bucovina au venit la noi ofiţerii autorităţile locale că ce să facă ei, că nu stau cu rușii că o să îi trimite în Siberia. A venit și populaţie bogată. Eu atuncea am luat 20 de camioane și am trimis la Suceava timp de zece zile pe cei care vroiau să se retragă. Au luat tot ce au putut. Și am scos vreo câteva sute de oameni din zonă, din Zastavna, Cosmeni, Ghica Vodă, ca să rămână numai armata. Plângeau ăștia care au rămas când am plecat noi. Noi i-am luat mai ales pe cei mai înstăriţi și pe cei care vroiau să plece, că mulţi n-au vrut să plece. Jumătate din populaţia comunelor a fost luată de ruși și duși în Siberia și în locul lor au fost aduși ruși. Au rusificat. La Gura Humorului am stat vreo lună, am vizitat toate mănăstirile. M-am dus cu ofiţerii, ne-a dat voie colonelul Gribovski, să vizităm Bucovina, că el era bucovinean din Cernăuţi. Am vizitat toate mănăstirile: Humorului, Vatra Moldoviţei, Putna, Suceviţa, unde am mai fost, Voroneţ. Toate mănăstirile le-am luat pe rând. Am dus o viaţă de așteptare până când a început războiul. Noi am primit ordin să fim pregătiţi pentru acţiune militară. Eram încă aghiotantul lui Gribovski. Se știa că se face război. Și îi zic la Gribovski: ?Domnul colonel, am o rugăminte, eu am fost ultimul ofiţer care m-am retras din Cozmeni, vreau să fiu primul care ofiţer care intră.? Am mers cu Gribovski la generalul Avramescu, care avea ca aghiotant pe maiorul Frumușanu, avocat din Craiova, mai în vârstă ca mine. Am fost cu colonelul, m-am prezentat... generalului Avramescu care a fost de acord: ?Cum să nu, grupul cercetare intră primul în Bucovina.? Am plecat cu Gribovski. Vânătorii de munte au avut trei divizii care trebuiau să meargă în Bucovina. La început au fost două, divizia I și II. Divizia a II ? a comandată de generalul Dumitrașcu și divizia I de generalul Lascăr.  Și noi am fost daţi la Dumitrașcu.

A început războiul, eu eram chiar în noaptea aia de 22 iunie ofiţer de servici. A doua zi vine colonelul Gribovski, i-am dat raportul, i-am spus că nu s-a întâmplat nimic, oficial. ?Bine, bine?, zice colonelul. Dar apoi m-am apropiat de el și i-am spus neoficial ?...ba s-a întâmplat ceva domnule colonel, azi noapte a început războiul.? S-a îmbătat Ghence, căpitanul, era din Dobrogea, el era comandantul unui escadron de mitralieră și a dărâmat o fântână. A venit cetăţeanul la mine să se plângă. Am trimis de am reparat fântâna. A doua zi am primit ordin de deplasare pe zonă, Vicovul de Jos, Vicovul de Sus, Rădăuţi, Storojneţ. Am intrat prin vest de Cernăuţi, prin zona Stănești, paralelă cu intrarea principală. Două zile ne-a trebuit până am ajuns la Cernăuţi. (Ce se întâmpla cu armata rusă?) Rușii s-au retras la Storojneţ și au dat foc, orașul era în flăcări. Populaţia ne-a așteptat, ne aclamau... Am avut două mitraliere rusești care au tras în noi, dar nu au nimerit, erau ariengărzile. În Cozmeni se știa că vine armata română. Primarul a ieșit afară și m-a văzut pe mine. Să vezi ce bucurie în toată comuna. Soldaţii s-au dus la gazdele la care au stat și înainte de retragere, s-au îmbrăţișat, ce manifestaţie de bucurie a fost..., extraordinar. (îi dau lacrimile) Nu pot să descriu manifestaţia aceea. Ne-au primit cu băutură, cu lapte, cu mămăligă românească, simbolic. Am stat la Cozmeni, apoi la Zastavna, care era la 4-5 kilometri nord de Cozmeni. La Cozmeni am strat 3-4 zile iar la Zastavna două săptămâni. La Zastavna am primit ordin să supraveghem evreii ridicaţi de poliţia germană. Au fost băgaţi în școală. Noi a trebuit să îi păzim. La Zastavna au fost adunaţi toţi evreii din jur. Noi nu prea aveam mâncare. De problema asta se ocupa Goldănescu, puţin evreu și el, din Lugoj. Goldănescu era afacerist. El a luat aur de le evrei. Eu aflu de la un evreu și îi spun colonelului că trebuie înlocuit. Goldănescu se ocupa cu economatul, cu aprovizionarea, el și Murgu, care era tot ofiţer. Amândoi făceau afaceri. Murgu era dascăl, învăţător. Au fost înlocuiţi amândoi cu Socaci, de la Rusca, pe care eu l-am propus. Oricum Goldănescu se alesese cu ceva aur de la ei. Gribovski a vrut să îi facă acte să îl trimită la curtea marţială, dar nu l-am lăsat eu. Colonelul era neamţ din ăla corect. A doua zi a venit un rabin și un dascăl la mine: ?Domnule murim de foame, femeile, copiii și noi. Ce facem?? Vorbesc cu colonelul: ?Hai să dăm drumul la femei acasă, să fie consemnate acasă.? I-am spus rabinului că suntem de acord ca femeile și copiii să stea acasă, să facă de mâncare și să le aducă și lor mâncare. Au fost încântaţi. Acolo au fost adunate cel puţin 150 de aparate de radio, din alea olandeze, vestite. Noi am lăsat să ducă femeile radio-urile acasă. După câteva zile, 4-5, primim ordin să ne deplasăm spre Hotin. Înainte cu o zi de a pleca stăm de vorbă cu colonelul: ?Ce facem cu evreii?? Eu am zis: ?Domnule colonel nu a venit nimeni ca să-i preia.? Am făcut un proces verbal că trebuie să îi predăm și nu avem cui, că administraţia românească nu se instalase, jandarmii... Și le-am dat drumul pe motivul ăsta. (Care era relaţia dintre armata română și cea germană?) Ei au avut totdeauna partea grea a războiului. Noi am intrat primii în Bucovina de Nord, apoi au venit nemţii și au mers spre Hotin. Acolo nemţii ne-au așteptat, au făcut bacuri ca să trecem Nistrul. Nemţii i-au făcut pe ruși să se retragă. O zi am pierdut ca să trecem Nistrul la Hotin. Dar în timpul ăsta am chemat conducerea evreiască din Zastavna și le-am spus: ?Măi oameni buni, noi vă dăm drumul, cu o condiţie, să plecaţi din Bucovina, Moldova în două zile. Când noi plecăm de aici, că se știa că vom pleca, să fiţi deja la Suceava.? Au înţeles și au plecat 150 de evrei. Care au avut nevoie de mijloace de transport au fost evacuaţi de noi. Le-am spus:?Nu staţi aici, că vă ridică nemţii din nou.? Am trecut Nistrul și am ajuns la Balta, capitala Transnistriei. Un orășel mai mic decât Caransebeșul sau Oraviţa. Am plecat de la Balta la Vosnesensk, pe Bug. Acolo am stat câteva zile, o săptămână. Am făcut baie în Bug. Am primit ordin să mergem la Nipropetrovsk pe Nipru. Distanţa dintre Bug și Nipru era mare, între Bug și Nistru e mai mică. În zona asta mare am trecut prin câteva comune, care erau foarte rare, la 20-40 de kilometri una de alta, nu ca la noi la 7. Am dat de o suprafaţă enormă de pepeni galbeni și verzi. Așa pepeni au fost că ne-am și îmbolnăvit. Mari, frumoși, mâncai cât vroiai, era deja august. Mâncau caii pepeni. 

Am avut o peripeţie. De la Balta am ajuns la o gară. Episodul e următorul. Suntem într-o gară și colonelul s-a oprit să facă o pauză acolo. Zice: ?Musta fi bun, du-te să dai de Dumitrașcu, de divizie să vedem ce ordine operative dă.? Că nu aveam ordine operative, unde ne ducem... Noi eram linia a doua românească. Nemţii erau paralel și mai în faţă. Și tot mai în faţă era corpul de cavalerie românesc și vânătorii de munte erau pe linia a doua. Noi trebuia să ajungem pe o cotă, adică pe un itinerar, într-un loc. La Alexandrovska trebuia să se instaleze generalul Dumitrașcu, divizia a II-a. Eu trebuia să mă duc să iau de la el ordine operative pentru viitor pentru noi. Am plecat cu o mașină și am dat de mașina lui Dumitrașcu. Când am ajuns pe un drum lateral ne-am trezit că se trage în noi. Eu eram cu 100 de metri mai în spatele mașinii care îl transporta pe general. Era porumb mare, mult peste tot pe lângă noi. Rușii au tras cu branduri, cu katiușa, și au nimerit mașina generalului. Generalul a sărit în partea astalaltă. Șoferul a fost rănit, dar celelalte mașini, membrii comandamentului, au reușit să scape că s-au băgat în porumb. Or lăsat mașinile și s-au băgat în porumb. Eu când am văzut am sărit cu mașina direct în porumb. Am lăsat mașina în porumb și am plecat în comună. Era o comună după porumbul ăla. Ei au plecat înainte și eu după ei. Acolo în comună era post de comandă al Regimentului 3 Roșiori condus de colonelul Furtunescu. Regimentul era cavaleria care trebuia să predea zona, să mergem noi înainte și să rămână ei pe linia a doua. Dar ei n-au reușit să ajungă pe înălţimile alea care trebuiau să fie cucerite, au întâmpinat rezistenţă și noi n-am știut. Când a văzut colonelul a pus tot regimentul, i-am înconjurat, am prins ceva prizonieri și am câștigat dâmbul ăla, cota.

Și mă duc cu mașina pe care am luat-o între timp din porumb, înapoi la gara de unde am plecat și nu-l găsesc pe colonelul Gribovski. Vreo câţiva soldaţi mi-au spus că au venit niște ruși, s-a creat o învălmășeală și au fost luaţi prizonieri toţi. Mi-au spus apoi că au venit niște nemţi și i-au eliberat dar colonelul a rămas în continuare prizonier și a fost dus la Moscova. Ca să vezi. Așa a căzut Gribovski, iar noi am rămas atunci conduși de un maior. Eu conduceam operaţiunile că eram aghiotant. (Care era rolul aghiotantului?) Aveam rolul de a face legătura între diverse unităţi, escadroane, eram ajutorul colonelului. Eu făceam ordinele operative, în numele regimentului, colonelul le semna. Asta a fost cu Dumitrașcu și cu Gribovski. Nu l-am mai văzut pe Gribovski niciodată. L-au pus rușii să vorbească trupelor române la radio Moscova că o să pierdem războiul, etc. 

(Ce s-a întâmplat după aceea?) Am ajuns la Nipropetrovsk. Am traversat Niprul pe pod, nu am stat mult, era sfârșitul lui august. Am ajuns la Malaya Belosorka. Asta e la sud de Krivoi Osero. Mai la nord era la Krivoi Rog. Ăsta e un oraș mai mare ca Lugojul. Aici pe frontul ăsta o fost primele lupte mari, de fapt cele mai mari lupte de până atunci cu rușii la care am participat cu nemţii. Nemţii au luat artileria și au dus-o de aici și noi am rămas fără artilerie. Una din cele mai excepţionale regimente de artilerie era Regimentul I Artilerie românesc.  Ăsta o fost cel mai grozav și nemţii foloseau artileria românească că era foarte bună. Nemţii au luat regimentul I și l-au dus pe alt front, către Melitopol. La Melitopol o luptat nemţii mai mult. La Malaya Belosorka ne-o lăsat pe noi românii. Acolo au fost divizia a IV-a, divizia a II-a și divizia I rezervă vânători de munte. Asta era linia întâi. Noi, grupul de cercetare am luat o zonă de 20 de kilometri, partea cea mai de nord de dincolo de Nipru. Când am văzut noi că ne dă un front așa mare... Noi am fost în cadrul divizia a IV-a, că divizia a II-a a trecut în rezervă. La noi a fost un sector mort, nu au acţionat. Pentru orice eventualitate noi am avut 8 mitraliere. Am pus mitralierele pe distanţa de 20 de kilometri, le-am făcut mobile, să se deplaseze în locul în care este nevoie. Asta a fost ideea mea că altă soluţie nu aveam. Destul că rușii dau atac și înconjoară pur și simplu trei batalioane, din care un batalion era condus de colonelul Rădulescu. Foarte bun colonel, era ginerele lui Avramescu. Ăsta era înconjurat cu trupele sale de ruși și noi trebuia să îi despresurăm. Două zile ne-am chinuit și i-am scos până la urmă, dar nu numai noi. Cel mai mult a ajutat și divizia I care fusese spartă în două din care cele trei batalioane fuseseră înconjurate de ruși. Dar au venit și nemţi de la Melitopol, din sud, prin spate și i-a luat pe ruși din spate. Și noi i-am luat din faţă și au căzut toţi prizonieri. Au fost lupte colosal de mari, au fost pierderi. La noi în sectorul nostru au dat niște atacuri că au vrut să ne ia prin spate și ei. Și era flanc, noi eram la flanc, un flanc descoperit, stăteam în unităţi de 700 de persoane întinși pe cei 20 de kilometri. Era egal cu zero. O spart puţin frontul și la noi. M-am repliat, am dat ordin să se replieze cele trei plutoane care erau și a fost puţină gălăgie. Generalul Manoliu a condus divizia a IV-a. Noi nu aveam comandant, era doar acel maior provizoriu. Și generalul a început să facă anchetă, acte că am părăsit poziţiile pentru noi ofiţerii în special. I s-a reproșat generalului că nu a avut tactică bună și s-au putut infiltra rușii. M-am dus eu la generalul Avramescu care era la sud de Nipropetrovsk. Avramescu mă știa: ?Ce-i mă micuţule?? I-am spus povestea, cum s-a întâmplat. ?Cum, 20 de kilometri v-a dat vouă?? ?Da.? ?Ăsta-i nebun?, adică Manoliu. ?El trebuia să bage acolo cel puţin 3 batalioane de vânători de munte.? Manoliu a ţinut în rezervă 3 batalioane. I-am spus că au venit rușii și s-au intercalat printre lângă noi, bine că am putut să ne retragem. Și i-a luat comanda lui Manoliu. Așa s-au terminat luptele la Malaya Belosorka care au ţinut cel puţin două săptămâni. Grele lupte, au fost primele lupte la care am participat și eu personal. Eu am avut în total în trei ani, trei ani am fost pe front, 150 de ordine operative de luptă și vreo 400 de ordine de marș, de deplasări. Aproape 600 de ordine operative. De acolo am trecut spre sud cu divizia I a generalului Lascăr, la Pericop, ca să intrăm în Crimea. Am fost daţi la Lascăr. Înainte însă am avut lupte la Melitopol unde au spart frontul nemţii, mai rămăseseră rămășiţe rusești pe care noi trebuia să le lichidăm, și le-am lichidat. Tot ordine operative. Și la Nikolaiev au fost nemţii în lupte și noi mai mult am ajutat. Am ajuns în stepa Nogalkay în comuna Fischera. Asta era la intrarea în Crimeea. Domnule, nu era apă, era mocirlă. A venit o ploaie, spre bucuria noastră și am avut apă. După ce s-a dus apa, luam mâlul, îl puneam în pansament, strecuram și beam apă. Așa criză era, ca să vezi. Așa am băut apă. (Nu s-a îmbolnăvit nimeni?) Nimeni, ca să vezi. Trei ani nu am avut nici măcar o zi de boală. Între Saricop și Pericop este Vasilevska, tot în stepă. Mai întâi am fost la Fischera în 19 octombrie. În 23 octombrie am fost la Colhozul numărul 5. În 25 octombrie am fost la Vasilevska. Era mizerie, numai șoareci de uscat și sărăcie lucie. (Aţi întâlnit localnici?) Da, noi le dădeam de mâncare, erau ţărani săraci, nenorociţi. Când îi vedeai le plângeai de milă. Și armata sovietică ... o plângeai de milă. Bocanci rupţi, nici nu aveau echipament militar toţi.

(Armata română era mai bine dotată?) Da, noi am fost dotaţi bine. Erau și italienii cu noi, în stânga noastră. Mai erau cehi, unguri, dar mai puţin. Ungurii s-au oprit. La Pericop... nemţii au intrat în Crimea printr-un istm. Ei au intrat prin dreapta și noi prin stânga la Pericop. Nemţii au fost cu o săptămână, două înaintea noastră acolo și deja au pătruns în peninsulă. Dar nu se putea pătrunde că o fost minat tot teritoriul. Istmul ăla era de 4-5 kilometri. Pe o parte era Marea de Azov, Marea Neagră și Marea Putredă. Pe acolo era istmul de trecere în Crimeea. Eu eram cu grupul de comandă, eram tot aghiotant. A venit maiorul Goldănescu, dar înainte de el a fost colonelul Dumitrescu. Eu eram comandantul grupului de comandă. Noi aveam telefoane, mine, radio, chestiuni din astea. Eu am avut un pluton de deminare cu care curăţam terenul de mine. Terenul era minat, 4 kilometri. Cum să bag trupă, că era ordin să intrăm. Colonelul Dumitrescu mă întreabă: ?Ce facem domnu Musta?? Eu eram mai vechi. Trenul ăsta de luptă care venea după noi cu alimente, toate cele a avut în spate peste 200 de vite și porci pentru mâncare. Erau un grup de soldaţi mai neputincioși, mai bolnavi care duceau vitele. Noi am trecut în Crimeea în raţia germană. Dimineaţa primeam margarină, puţină dulceaţă și ceai, și ciocolată. Asta era raţia germană. Era o zicală: ferească Dumnezeu de raţie germană, kilometru sovietic și pofta românească. Noi am făcut la cazan, aveam căruţă cu cartofi, varză, saci de fasole. Am avut cam zece căruţe numai cu din astea. Și zic: ?Domnu colonel am o idee.? ?Ce idee?? ?Hai să băgăm porcii în câmpul de mine.? Și am băgat porcii, ca să nu riscăm viaţa oamenilor. Și au sărit în aer. Când i-am spus la Avramescu a fost încântat, nu-i venea să creadă. Imediat m-a decorat. (râde) Carnea și vitele moarte le-am adunat și le-am dat la batalioane să mănânce, la vânători. Am sacrificat animalele, le-am băgat aproape pe toate. După aia plutonul anti mine s-au dus cu aparatele, le-a depista pe cele care mai erau și le-a demontat. Într-o zi am curăţat 4 kilometri, trebuia altfel o săptămână să ne chinuim. Am ajuns la sud de Pericop, în Gean Koy. Întâi a intrat grupul de cercetare și după noi toată divizia I a lui Lascăr. Ăsta e primul oraș la nord de Crimeea. La sud, la 90 de kilometri este capitala Crimeei, Senfiropol. Începeau munţii Yayla 1200-1300 de metri înălţime. Din vârful munţilor în jos spre Marea Neagră ajungeai la Alusctha. Corpul vânători de munte s-a așezat la Senfiropol, în capitală. Divizia I tot acolo. O parte din divizie s-a mutat spre est. Rușii s-au retras spre Feodosia-Kerci. Kerci e chiar la Marea Neagră, în estul Crimeei. Asta e partea de est a Crimeei. Noi am intrat la Gean Koy și am rămas la Angara. Angara este o comună la sud de Senfiropol, spre mare, spre Alusctha, la poalele muntelui. Suntem în octombrie 1941.

La Sevastopol am luat Crucea de Fier. La Ialta am fost rănit. Aici colonelul Schröder m-a decorat cu Vulturul German pentru merite deosebite de prietenie germano-română. Colonelul Schröder a fost comandantul armatei germane din Crimea, pe costa de sud. A fost extraordinar. A fost cu artileria pe coastă ca să nu vină rușii. De aici a fost a fost mutat ca general și comandantul cu apărarea Dunkerk-ului. De trei ori a respins pe englezi și pe americani când au vrut să debarce în Franţa, dar după aia a căzut și el.

Trenul regimentar, e cel cu alimentaţia mare, iar trenul de luptă e format din cazanele cu mâncare care vin pe front cu câte un cal. Trenul regimentar era la Rozental. Rozental e între Karasubasar și Senfiropol. Karasubasar este un orășel aproape de munte. Angara este cam la o distanţă de 15 kilometri de munte mai spre centru. Angara -  Alusctha este șoseaua principală care merge din nordul Crimeei la Marea Neagră. Karasubasar era spre est, la peste 100 de kilometri distanţă de noi. De la Alusctha în stânga e Feodosia port, Kerci, port, iar în dreapta e Gursuf, patria lui Pușkin, Ialta, Simeis, Baraklava, Sevastopol, Eupatorea. Sevastopol e spre vest la jumătatea Crimeei. Eupatorea e un oraș deasupra Sevastopolului. Noi nu am fost la Eupatorea, acolo a fost colonelul Cornea. În Crimeea se intra prin două locuri, Pericopul și în dreapta istmul Eupatoriei. Erau paralele. La Ialta e Livadea, acolo a fost ?Sinaia? rusească, palatul ţarilor. Cu toată curtea. Eu am fost custode, am avut cheile șase luni. Asta era în 1942.

La Angara ne-a lăsat să ne refacem puţin. Dumitrescu pleacă și vine colonelul Șerbănescu, iar după el vine trei luni maiorul Goldănescu, apoi colonelul Niculescu. Ăsta a fost ultimul. Aici noi ofiţerii jucam poker... Goldănescu era fricos, Șerbănescu făcea pe nebunul, voia să fie ca la cazarmă. La război trebuie să ai altă atitudine faţă de soldat, o sudură mai puternică. El vroia să facă instrucţie nu glumă. Îi ziceam Șnuchi colonelului Șerbănescu, (râde). Noi vechii ofiţeri eram solidari și prieteni.

Ne-am gândit să-i facem figura la Șnuchi. Eu eram încă aghiotantul lui. La ora două dimineaţa..., eu eram cu el că îi era frică să doarmă singur. Și prietenii mei s-au dat drept partizani care atacă satul, iar eu trebuia să îl alarmez pe colonel. Era o farsă. Scena aia o fost grozavă. S-o pus Niculescu șeful escadronului 2. N-a luat parte șeful escadronului 1 care era, cum ţi-am spus, un ţăcănit. Căpitanul Ghengea, era comandant, cu locotenentul Ștefănescu au luat escadronul de mitraliere. Ștefănescu a avut ?Mihai Viteazul?, a fost și pe frontul de vest. Mă duc să mă culc, mă întreabă colonelul ?Unde-ai fost? m-ai lăsat aici singur...? ?Domnu colonel am petrecut și eu.? Eram puţin cu coniacul în cap. M-am așezat să dorm. Nu trece mult, jumătate de ceas și încep tragerile. Escadronul 2, Niculescu, cu mitralierele, au sculat trupa că fac exerciţii și au atacat satul ca și când ar fi partizani. Au fost spre dealul de vizavi și au început să tragă în aer. Șnuchi era speriat că ne atacă partizanii. A vrut să fugă, să dea telefoane la escadroane. A vrut să îl scoale pe căpitanul de la escadronul 1. La acest căpitan s-a dus locotenentul Ștefănescu cu un pluton și l-a luat: ?Vii după mine că ești arestat.? Ăla era fiert de supărare, l-au luat și l-au făcut prizonier să nu facă ceva prostii. Lupta a ţinut până la 5 dimineaţa. La ora 5 s-a terminat, s-a liniștit. Da colonelul scoală pe ofiţerul de servici de la corp și spune că suntem atacaţi și să ni se trimită întăriri. Vorbește cu batalionul din jur, din comuna alăturată, să vină să ne ajute că ne atacă partizanii. Au venit de la batalion și le-am spus că nu e nevoie că s-a liniștit, s-au retras partizanii. Eu le-am spus. A doua zi Constantinescu, șeful de informaţii de la corp, noi îi ziceam ţiganul că era negru, ne întreabă: ?Ce s-a întâmplat? Câţi morţi aveţi?? ?Nici unul. A fost alarmă falsă.? Colonelul Șerbănescu era pierdut că nu-s morţi în atac. Îl cheamă Avramescu pe Șerbănescu. Am fost cu el și cu maiorul Frumușanu. Eu cu Frumușanu am fost la un pahar și i-am povestit tot. ?Lasă nu-i nimic?, a zis el. Noi eram ofiţeri vechi. Și se duce și-l informează pe generalul Avramescu. (râde) Și ăsta ne primește pe Șerbănescu și pe mine. S-a făcut că nu știe nimic, da el știa tot. Și îl întreabă Avramescu pe Șerbănescu: ?Bine domnule colonel, nici un mort, atunci de ce ne-ai alarmat degeaba? Ai văzut vreun partizan?? ?N-am văzut nici unul.? (râde) Colonelul Șerbănescu a primit atunci mustrare. Eu i-am spus la Frumușanu de ce am făcut-o. După aia am vorbit și cu generalul. Treaba asta a fost organizată de căpitanul Ghengea, căpitanul Niculescu de la escadronul 2, locotenentul Ștefănescu și cu mine. Generalul ne-a zis: ?Duceţi-vă și căutaţi-vă de treabă.? Șerbănescu din cauza asta m-a scos din post de comandă și m-a dat la plutonul 2 din escadronul 1. Mi-a spus: ?Gata, te duci la front, s-a terminat cu boieria militară.? ?Bun, mă duc pe front.? Și, cum am spus, m-a dat la plutonul 2 din escadronul 1. Acolo era un căpitan foarte nebun - comandant, eu nu mă înţelegeam cu el că era prea nebun.  Făcea pe grozavul, da fricos... Ăla mă mută la Periprava. Periprava era trecerea prin munţii Yayla între nordul și sudul Crimeei, cum e la noi Bicazul. Periprava era cam la 1000 de metri. M-a dat acolo fiindcă în fiecare zi atacau partizanii. Acolo în munţi era un grup de partizani, cam 3000, în stânci. Aveau branduri. Ca să-i scoţi trebuia cel puţin o divizie, așa de puternici erau. Și primesc ordin de la căpitanul ăsta nebun să mă duc la Periprava fiindcă erau mereu atentate. Ca să apăr eu mașinile germane care erau mereu aruncate în aer cu grenade. Ca să asigur circulaţia germană și românească între mare și Crimeea. Eu m-am așezat la canton. Era un canton de pădure și stătea acolo unu Constantinovski. Ăsta era un moș care avea o vacă și el zicea că e lucrător la pădure. Nu mă interesa. Soldaţii erau destul de disperaţi, 30 aveam în pluton. Primesc ordin de la Șnuchi, prin căpitanul ăla rău, să mă duc să atac pe partizanii din munţi. M-am gândit ce să fac eu cu 30 de oameni la atâţia partizani. Îi întreb pe soldaţi: ?Mă băieţi, care vrea să meargă cu mine?? Nimeni. Am luat numai 5 oameni cu pistol mitralieră. Și am pornit pe cărări și am ajuns sus pe poiană, în vârf. Acolo am stat, am mâncat, am văzut căruţele partizanilor, caii, am văzut tot. Am stat trei ceasuri și ne-am întors înapoi. Nimic nu am făcut că am văzut că e un ordin absurd. Seara primesc telefon de la căpitan: ?Mă Musta ce-ai făcut?? ?Am fost, am văzut.? ?Cum, dar nu i-ai dislocat?? ?Nu pot să-i disloc, cum să disloc eu 3000 de oameni...? ?Prostie, cine ţi-a spus asta?? Eu aveam informaţia asta de la nemţi. Dimineaţa moșul îmi dădea lapte și seara apărea. Îi mai dădeam câte o băutură, mai stăteam de vorbă cu el. Am stat acolo două sau trei săptămâni. Într-o zi văd că vin nemţii, mașini germane de SS. ?Cine răspunde aici?? ?Eu.? Mi-a zis să vin la ei pe șosea. Eu am spus: ?Eu nu mă duc niciunde pe șosea, să poftească la mine la canton.? Au venit. ?Ce fac eu aici? De când sunt?? În timpul cât am fost eu la canton nu a fost nici un atentat pe șosea. Toată ziua îmi cereau raport, câte victime au fost. Eu le ziceam că nimic, până atunci au fost la nemţi. Ce crezi, era un căpitan SS care-mi spune: ?Avem informaţii că aici stă un șef de partizani.? Adică acest moș Constantinovski era șef de partizani. Eu habar nu aveam, le-am spus că nu știu. Nemţii au stat la canton, le-am dat mâncare și băutură că aveam și l-au aștepta pe moș până la ora șase când a venit. Au înconjurat toată zona cu SS-iști. Eu știam că moșul merge cu vaca la păscut. Văd că vin soldaţi germani cu moșul, care era partizan. M-au scos pe mine afară și i-au luat lui primul interogatoriu. După aia moșul a zis că vrea să stea de vorbă cu mine 5 minute. Nemţii i-au dat voie și au vrut să se retragă ca să stau eu de vorbă cu el. Le-am zis: ?Nu, nu, staţi aici lângă mine, altfel nu stau de vorbă cu el.? Și au stat. Nu vroiam să fiu bănuit, eu eram procuror și știam acest lucru. Ăsta, moșul, în rusește, da era și un neamţ translator care știa rusește: ?Domnule sublocotenent, eu sunt într-adevăr comandantul partizanilor. Dumneavoastră aţi avut o atitudine așa de frumoasă și din cauza asta nu am făcut nici un atentat. Mi-a plăcut de dumneata.? El îmi spuse mie: ?Hai la vânătoare cu mine.? Eu nu m-am dus, cum să mă duc în pădure. (Ce s-a întâmplat cu moșul?) După ce a vorbit, m-a îmbrăţișat. Neamţul s-a uitat, n-a zis nimic. ?Vă doresc fericire, să ajungeţi în România, să se termine războiul, că pe mine și-așa mă împușcă?, mi-a zis moșul. L-au luat și au plecat ei cu mașina de comandament, au avut și un camion cu trupă SS. Căpitanul neamţ mi-a zis să-i fac o vizită când ajung prin Senfiropol. Am rămas în continuare la canton și a mai fost un episod după care am plecat de acolo. Ți-l spun și pe ăla.

Dar eu i-am spus la Frumușanu acest episod. Frumușanu: ?Hai la generalu să-i povestim.? Și i-am povestit generalului Avramescu. Căpitanul ăsta neamţ a fost avansat maior. Frumușanu îi dă telefon, învăţase nemţește bine că avea raporturi cu ei. Și vorbește cu el și trimite ăsta mașină după mine și Frumușanu. Ne-o tratat neamţu, știa că suntem de la comandamentul corpului și avea, să zic așa, condescendenţă. Am stat două ceasuri și apoi ne-a luat cu mașina și ne-a dus la marginea Senfiropolului într-o curte cu ziduri bombardate. ?Uite aici l-am împușcat pe partizan?. Se referea la moș.  (Dar celălalt episod?) A fost la Kisilkuba, adică Peștera Roșie.