Când am ajuns, am luat o birjă din piaţa Josefin. La fosta Cazarmă Transilvania am văzut soldaţii unguri prizonieri măturând strada. I-am spus soţiei mele: ?uite-i pe colegii mei?. Cu două zile înainte și eu fusesem soldat ca și ei... și atunci îi vedeam aici în Timișoara ca prizonieri. N-am să uit aia niciodată. M-am gândit atunci: ?unde am ajuns, ce s-a ales de toate."

Erau școlile maghiare. Copiii unguri nu mergeau la școlile românești sau la altele. Era școală românească, ungurească, germană, evreiască... și licee la fel. Tata a vrut să mă înscrie la o școală românească ca să învăţ românește, că noi am venit de la Cruceni și am știut mai mult ungurește. Directorul școlii i-a zis: ?Dumneata duci copilul acolo pe strada Sipos, la școala maghiară, și acolo învaţă limba română?. Și nu m-a înscris! N-a vrut. Dar după aceea, în comunism, au românizat pe toată lumea și i-au luat și pe copiii unguri împreună cu românii.

Așa că fiecare avea școala lui și nu erau probleme, era bine. Asta până în ?38, ?39, când au început să construiască la graniţa cu Ungaria Linia Carol. Se făceau deja pregătiri pentru război. Era o linie militară de apărare. Și au început să-i cheme pe oameni la înrolare. Atunci a început să nu se mai găsească de lucru. Foarte mulţi dintre micii întreprinzători au fost duși la armată și atelierele lor erau închise. În plus, nimeni nu comanda nimic, toţi se pregăteau de război. Și tot așa!

În ?40, după hotărârea de la Berlin, de aici mergeau acolo și de acolo veneau aici. Din Ardeal veneau românii aici, mai mult cei învăţaţi, avocaţi, profesori, că nu puteau profesa în Ungaria. Și încet s-a destrămat ordinea aceea bună din timpul monarhiei. În monarhie era ceva...! Nici nu se poate spune ce ordine era! Toată lumea lucra. Piaţa era imensă, erau de toate și ieftine. Tatăl meu, care era om de rând, i-a luat mamei de Paști, din banii puși de-o parte, o cutie cu șase baticuri. Un croitor dacă făcea un costum i-l ducea clientului acasă. La bărbier, după ce se ridica clientul de pe scaun îi măturau hainele și îi ţineau paltonul. La magazin dacă telefonai și ziceai: ?Nenadovici Yanko, doresc un kilogram de sare și mai nu știu ce...?, ţi-l trimitea acasă. La fiecare colţ de stradă era o brutărie. Era siguranţă. Știa omul clar cum stau lucrurile. Și era pe atunci sărăcie multă, nu toată lumea era bogată, dar nu era furtul, invidia, șovinismul ăsta. Nu era că tu ești român și eu sunt ungur, nu, nu. Fiecare vorbea patru limbi, mai ales copiii. Atunci am aflat care ce-i când ne-am jucat Țări și fiecare își alegea naţionalitatea. Doar evreii nu spuneau că sunt evrei, ci ziceau Uniunea Sovietică, o mare putere și așa nimeni nu-și bătea joc de ei. (râde)

Evreimea a contribuit foarte mult la viaţa bună. Că oamenii de afaceri, comercianţii erau evrei și nu sunt alţii mai buni ca ei. Evreul punea preţ pe om. Erau afaceriști renumiţi. Dacă mergea omul și nu avea bani, îl servea pe datorie și nici măcar nu scria undeva, ci dădea pe încredere. Știa că omul îi va plăti. Așa că era alt fel de viaţă. Și astea toate aveau să se termine. Al Doilea Război Mondial a fost consecinţa Primului Război Mondial. Și nici acum nu va fi pace. În timpul hitlerismului au suferit foarte mult oamenii. Nemţii au ocupat ţara, au luat tot și au fost lipsuri mari, foamete. Dup-aia, după război, a fost comunismul, când trebuia să stăm ore în șir la coadă pentru 50 de grame de unt pe cartelă și tot așa...

(Câţi ani a-ţi avut când a început războiul?) Eram soldat... Atunci așa a fost că nemţii au dat ultimatumuri  cehilor, polonezilor, ca să le dea înapoi vechile teritorii. Așa au făcut rușii cu românii, le-au dat ultimatum să elibereze Basarabia și să le-o dea înapoi. Le-au dat un ultimatum de vreo 12-15 ore, ca să elibereze tot, dar bineînţeles că n-au putut. Au fugit câţi au fugit și totul a rămas acolo. Și a început războiul. Nemţii au invadat tot. Eu, în 1940, am plecat în Ungaria. Aveam 20 de ani. Am plecat pentru că aici a început o politică naţionalistă, nu puteam vorbi ungurește și tot așa. Am plecat crezând că acolo totul este din cârnaţi. În șase septembrie m-am urcat în tren, doar cu hainele de pe mine. Eram meseriaș, puteam să lucrez și nu mi-a fost frică. M-am dus la Budapesta. Acolo am lucrat, am făcut armata, m-am căsătorit și am avut un copil. După război, când au intrat rușii în Budapesta, am reușit să scap, cu mult noroc, și am venit împreună cu soţia acasă la părinţi. Casa din Budapesta mi-au bombardat-o; am locuit pe strada Fazekas, colţ cu strada Vitéz. Totul a fost bombardat pe strada unde am stat eu. Toate străzile le cunoșteam foarte bine...

Pe front n-am fost. Am avut noroc că nașul meu a fost colonel. Am rămas acasă și am lucrat într-un birou. Pentru asta am făcut doi ani de pregătire ca inginer agronom. Dacă nu m-aș fi întors aici, acum aș fi colonel pensionar și nu tâmplar pensionar. În Budapesta erau două divizii mari ale armatei. A mea a fost divizia Maria Tereza. Mă ocupam de chemările pe front, de dosare, de administrarea uniformelor, proviziilor de hrană, armament și tot ce ţinea de armată. Eu administram în jur de cincizeci de cantine. Înainte de masă mergeam la cumpărături. Aveam treizeci de oameni în subordine care mă ajutau. Se făceau meniurile pe toată luna și se adunau cantităţile. Astfel, eu știam câtă carne, cât ulei, câtă făină și restul trebuia să furnizez fiecărei cantine. Soţia mea era însărcinată, eram proaspăt căsătoriţi și de aceea nu am fost trimis pe front.

(De ce v-aţi întors aici?) Pentru că mi-a fost bombardată casa, am rămas fără nimic, soţia mea s-a îmbolnăvit și nu mai aveam nici o alternativă. Copilul nostru s-a născut în timpul bombardamentelor. Pentru ca s-o pot interna pe soţie la Spitalul Militar, unde primea o îngrijire bună, a trebuit să semnez că mă înscriu la școala de ofiţeri. Așa o știam în siguranţă. În timpul bombardamentelor, timp de 16 săptămâni, am cărat morţi, răniţi... A fost distrus totul. Asta era în februarie și eu în martie deja am fost acasă. În faţa casei mele au fost înmormântaţi vreo 30, 40 de cai și mai multe sute de oameni, că nu aveai ce să faci cu atâţia morţi. Era foarte frig și nu se putea călca de morţi în jur. Am trecut printr-un parc unde noroiul era foarte mare și din cadavre se vedeau afară numai vârfurile capetelor. Așa situaţii am trăit și am văzut atunci în Budapesta. (Ce aţi găsit când aţi ajuns acasă?) Când am ajuns, am luat o birjă din piaţa Josefin. Eram eu, soţia și copilul. Aveam bani ungurești la mine, 30000 de pengö, dar știam că vor plăti părinţii mei birja când ajungem acasă. În spatele Comtimului, la fosta Cazarmă Transilvania, am văzut soldaţii unguri prizonieri măturând strada. I-am spus soţiei mele: ?uite-i pe colegii mei?. Cu două zile înainte și eu fusesem soldat ca și ei... și atunci îi vedeam aici în Timișoara ca prizonieri. N-am să uit aia niciodată; m-am gândit atunci: ?unde am ajuns, ce s-a ales de toate?... Ungurii de aici le făceau de mâncare, le spălau hainele, îi îngrijeau pe acești prizonieri. Le duceau prăjituri, haine, și asta nu numai ungurii ci și unii români. Aici a murit și celebrul cântăreţ Cseléni Josef, de tifos. Cu doi ani în urmă îl văzusem în Budapesta la un spectacol. Erau niște artiști pe atunci cum n-o să mai fie niciodată. Cseléni cânta cântece ungurești de petrecere:... am intrat la farmacie sâmbătă seara după închidere, în secret... era unul din ele.

Am venit acasă chiar de Paști. Aveam barbă mare și eram plini de păduchi. M-am întâlnit cu fratele meu care mergea la slujba de Înviere. L-am întrebat: ?Nu știţi unde locuiește familia Horwáth??. Eu știam cine este el, dar el nu m-a recunoscut pe mine. Nici n-a visat că pot fi eu acela. Toată familia s-a bucurat să mă vadă. I-am spus mamei că suntem plini de păduchi. Când ne-am dezbrăcat și mama a atârnat hainele noastre pe sârmă, luceau ca date cu lac. Îţi dai seama că nu ne spălasem de 16 săptămâni. Când au început bombardamentele a rămas apa în căzile de baie în blocul  în care am stat și apoi a îngheţat. Din apa aia a primit fiecare familie un litru de apă pe zi în tot timpul ce a urmat. Normal că ne-am umplut de păduchi. Și foarte greu am reușit să scăpăm de ei. Am fiert hainele și ne-am spălat, dar de păduchii laţi n-am reușit să scăpăm nicicum. Am făcut un fel de unguent din frunze de nuc cu care ne-am uns pe tot corpul, în afară de faţă, de ne-am făcut roșii pe piele și așa am scăpat de ei. În a doua zi de Paști ne-am dus și noi la biserică. Am aflat că era cerere mare de meșteri de tot felul. Începuse din nou viaţa și era nevoie de mână de lucru. Mulţi bărbaţi erau la concentrare. Așa că am primit oferte de lucru: unul mi-a oferit 21 de lei, altul 30 de lei. Acolo m-am dus unde am fost plătit mai bine. M-am dus la lucru imediat, după patru ani în care nu mai lucrasem ca tâmplar.

Părinţii mei erau bătrâni și bolnavi și soţia la fel. Ea a făcut tuberculoză din cauza frigului și a condiţiilor aspre ale războiului. Așa că trebuia să muncesc. M-am dus la un evreu, care mi-a zis: ?Colega, fă-mi 100 de scaune.?. În atelierul unde lucrasem eu înainte nu făcusem niciodată scaune. Scaunele erau muncă de serie și întotdeauna erau comandate din altă parte pentru mobilele pe care le făceam. Cum să fac 100 de bucăţi de scaune când eu n-am făcut în viaţa mea scaune? Știam teoretic, dar nu practic. Și pe atunci scaunele nu erau numai de ornament, ca acum, că vine un musafir și se rupe sub el. Pe alea se putea așeza și un om de o sută de kilograme și-l ţinea fără probleme. Erau scaune masive și bine lucrate. Eram într-o situaţie dificilă: să plec sau să mă apuc să le fac? M-am dus la un magazin de mobilă cu o bucată de carton cumpărată dintr-o librărie, și i-am cerut patronului să mă lase să iau măsurile pentru un scaun. Am desenat fiecare parte a scaunului și am făcut șabloane. Forma era foarte importantă, ca să arate și bine. Am făcut 100 de scaune și evreul ăla nici azi nu știe că alea au fost primele scaune făcute de mine. (râde) Fiecare scaun l-am șlefuit și lustruit manual și numai apoi am aplicat modelele. Multă muncă.

Aveam 21 de ani în fotografia asta. Ce bine era... Serile în Budapesta, balurile, dansul, au fost ceva extraordinar, ceva de trăit. Acolo m-am îndrăgostit de prima mea soţie, o femeie foarte frumoasă. Am discuri cu muzică de atunci, dar nu mai am chef la vârsta asta. Soţia mea este foarte bolnavă, mă uit la știri, la câte un meci de fotbal, la un film și cam atât... Uneori pun discurile și mă uit la poze. Amintiri. Era o generaţie de artiști de excepţie... și o viaţă frumoasă cum nu pot să descriu. Duminica dimineaţa mergeam la salonul de cosmetică, la bărbierit, manichiură, cosmetică și seara ieșeam în oraș. Erau multe locuri de distracţie, pe toate gusturile și pentru toate portofelele: cafenele, cofetării, restaurante. Muzica era pe măsura acelei vieţi frumoase și pline. Dar vremurile acelea nu se mai întorc și mi-e dor de tinereţea mea și visez adesea la viaţa de atunci din Budapesta. Am mai fost în timp acolo și întotdeauna așa am simţit ca și când am ajuns acasă. Mai bine să trăiești acolo un an, decât cinci ani aici.