Așa cum mergi cu tăvălugul peste o arătură ca s-o nivelezi, așa a trecut războiul peste noi

Am să vă povestesc viaţa mea, așa din ce-mi amintesc, că omul bătrân mai uită, nici eu la vârsta mea de 74 de ani nu le mai reţin pe toate. Era foarte, foarte frumos, ceva deosebit, niște obiceiuri? că atunci când văd că se pierd o parte din ele, parcă îmi vine să plâng, se pierde foarte mult. Nu-și mai dă nimeni interesul ca să mai continue aceste frumoase obiceiuri creștinești românești. O dată cu timpul dispar. Mă doare inima parcă. Era foarte frumos.

Dar în partea de nord a ţării noi am avut nenorocirea asta, ghinionul ăsta c-am fost călcaţi de război, așa cum mergi cu tăvălugul peste o arătură ca s-o nivelezi, așa a trecut războiul peste noi, și-n stânga, și-n dreapta. A venit în 28 iunie 1940, când a venit un puhoi străin, acest tăvălug și ne-a cotropit. Armata Roșie, Uniunea Sovietică, a venit cu forţa peste noi, a dat un ultimatum politic că dacă nu cedează, în 24 de ore dispare ţara de pe faţa pământului. Și toţi erau înspăimântaţi, toată lumea de acolo, erau demoralizaţi, nu știau ce se întâmplă. Vine, se-auzeau zvonuri, vin rușii peste noi, ce-o fi, cum o fi. Și s-a nimerit într-o zi în 28 iunie din ?40, în ajunul pregătirii pentru ziua de hram, în 29 iunie era la noi hram. Era o frumoasă zi de pregătire și s-a transformat într-o jale și-o nenorocire, și-un dezastru. Au intrat trupele rusești, au călcat teritoriul ţării noastre și în 28 iunie au ajuns și în satul nostru. De fapt ei au dat ultimatum, dar când o dat ultimatum că intră în ţară, ei deja o intrat, o trecut graniţa pe la Nistru, se auzea că au trecut peste graniţă în cutare loc în Basarabia, pe la Hotin și vin spre noi. O început lumea să fie foarte necăjită, distrusă, dezorientată, care ce să facă și ne trezim în 28 iunie cu această armată străină peste noi. Înainte de ziua aia, norii ăia negrii prevesteau deja. Și-atuncea au început și concentrările.

Chiar la noi în sat era o unitate de artilerie cu cai, atunci așa era, nu era artilerie motorizată ca acuma. Era un tun tras de o pereche sau două de cai și o brigadă din asta, un grup de artilerie era chiar la noi în casă cantonaţi. Erau vreo șase soldaţi într-o cameră și cu comandantul lor, un sergent și în grajd aveau două perechi de cai. La mai multe case erau cantonaţi. Asta era cu câtva timp înainte, o săptămână, două. Dimineaţa, noaptea mergeau ei la instrucţie într-o pădure din apropiere de comuna noastră, la vreo zece km. Asta era armata română. Săpau tranșee prin pădure, se instruiau, se pregăteau de un atac din afara graniţei ca să poată să facă faţă. Da ce să facă faţă că asta a fost o invazie, când la urmă a început să se retragă. Rușii o promis că dacă se retrag ai noștri nu face la nimeni nimic, că dă voie să se retragă armata și să-și ia arhiva și tot absolut. Dar s-au ţinut de în ghilimele. Când o spus că dau trei zile termen ca să se retragă, ei deja erau intraţi, deja era spart frontul în câteva locuri. O intrat prin Bucovina, în partea de nord a ţării. O intrat pe la Vișniţa, o venit pe la Adâncata, Fântâna Albă și-o intrat pe lângă șosea pe-aproape de Siret. Era deja ocupat. Și armata română era deja încercuită. Vin, ăștia de la noi, care stăteau la noi în casă, câţiva soldaţi și cu comandantul lor, îi văd că vin de la o instrucţie cu caii lor, plini de noroi, era și-o ploaie în noaptea aceea. O venit, parcă văd acuma, că o venit la o bucată de noapte, era alarmă pentru ei, o venit repede și-o adunat bagajele, au luat caii așa cum au fost, nici nu i-au deshămat și se pregăteau de plecare. ?Ce-i?? Ei, ca să nu ne descurajeze pe noi, zic: ?Ne retragem ca să ne mai întărim?. Așa au spus ăștia care au stat la noi. Dar ei s-au încolonat și și-au început drumul. Însă era o retragere forţată. S-or retras, or mers cam vreo zece km până într-o comună, Slobozia, aproape de graniţă. Și când au ajuns acolo i-au dezarmat rușii, i-o lăsat în cămașă și în izmene. Le-o luat armamentul, l-o pus jos și-o trecut cu un tanc peste ele. Le-a luat tot ce-o fost, dar căpitanul s-a opus: ?N-aveţi nimica cu noi, așa o fost înţelegerea. Ne retragem liniștiţi, fără foc de armă.?. Nu s-a mai ţinut cont, i-a tras câteva cartușe și-a rămas acolo într-o baltă de sânge. N-au mai avut încotro. Au fost dezarmaţi, nu i-a luat prizonieri pe ăia care erau acolo, dar i-a lăsat în cămașă și-n izmană acolo în mijlocul câmpului. S-au dus, ce să facă oamenii ăștia, că nu erau la o distanţă mare de sat, a venit chiar sergentul ăsta care-a stat la noi, a venit înapoi în sat și a cerut la oameni ceva haine. Le-au dat oamenii haine să se îmbrace, pantaloni. Și s-au dus înapoi, au trecut graniţa ca civili și au ajuns la unitatea lor militară.

Și această unitate militară, acest sergent care a stat la noi în casă, s-o întors peste un an de zile, când o fost eliberarea acelui teritoriu, s-o întors și a fost din nou pe la noi prin casă. Dar atunci, când ei s-au pregătit de plecare și s-au echipat, s-au încadrat și-au început să se retragă, ne-am dat seama, măcar că ei nu spuneau că se retrag, că vin rușii, că sunt aproape. Ei tot spuneau că se retrag pentru întărire și că o să vină curând înapoi. Asta era speranţa, da era o treabă de viitor, nu de moment, erau vorba de ani. Când am văzut noi că se retrag, a început nebunia, a început lumea - copii, femei, tineri, bătrâni, să meargă și să se arunce în furgoanele lor, un fel de căruţe mari, cu care transportau mâncare, nutreţuri pentru cai, fân, bagaje. O început lumea să sară în căruţele astea că: ?mergem și noi, nu ne lăsaţi pe mâna bolșevicilor?. Și-atunci au spus ?nu putem să vă luăm?. O văzut lumea că nu mai e nici un secret, că se retrag din cauza rușilor. Oamenii civili știau că o venit deja rușii, că sunt într-o comună vecină, în Dolceni, Tărășeni, la câţiva km de graniţă. A început lumea să plângă, să se arunce în furgoane, să se agaţe de șaua calului, de cizmele lor - ?luaţi-ne și pe noi, ce faceţi??. ?Nu putem, deocamdată staţi liniștiţi, că n-avem noi ce face. Noi n-avem nici un ordin să luăm civili, nu suntem organizaţi pentru așa ceva. Care vreţi, pe cont propriu vă descurcaţi, vă refugiaţi sau rămâneţi pe loc.? O parte au plecat, o parte au rămas, lumea era demoralizată, în sfârșit, ne-am trezit a doua zi dimineaţă cu armată străină peste noi. Bineînţeles erau foarte bine pregătiţi pentru a suprima populaţia. Când or ajuns în sat prima dată, or avut grijă să adune toate cărţile de la școală, din biserică, de unde erau și să le dea foc. Și-o dat un comunicat la populaţie, toată lumea să-și ducă cărţile, nu există să rămână la cineva o carte, toată lumea să-și ducă cărţile și să le predea. Așa cum o fost ordin să predăm armament, dacă-o avut cineva. Cartea era socotită ca o armă. O parte le-o predat, altă parte le-o îngropat în pământ, le-o pus într-un fel de cutii, de lăzi ca să nu putrezească și în pământ. Drapele la fel, care-o avut drapele. Le puneam când era sărbătoare, când era Ziua Eroilor, la Înălţarea Domnului. Ziua de Ispas era Ziua Eroilor, o sărbătoare foarte importantă pentru neamul românesc. Era socotită tot așa de importantă ca sfintele Paști și ca ziua de Crăciun. Care-o avut drapele o trebuit să le predea. De cărţi nu se știa cine are, câte are. Au mai dus unii, da nu toţi. Dar de drapele se știa, că aveau agenţi în comună, de care n-o știut nimeni absolut nimic. Aveau trei agenţi în comună, care o ţinut legătura cu rușii cu ani de zile înainte de a veni ei. Ei mai mergeau pe undeva câte-o zi, două. Din când în când mai venea câte-un civil pe la ei prin casă. Acești trei agenţi erau oamenii lor de legătură. Și când o venit rușii, ăștia trei știau, le-o pus o banderolă roșie pe mână și i-o luat cu ei și mergeau din casă în casă și spuneau care-au avut drapele tricolor. Și a început persecuţia, a început perioada de persecuţie și de teroare pe populaţie. Dar întâi cărţile, mulţi își puneau problema că de ce adună cărţile. Când o luat cărţile de la un popor înseamnă că l-o înecat. Când n-ai carte nu mai ești om, ai uitat tot trecutul, tot ce-a fost. Ăsta era interesul, să nu mai aibă nici o legătură cu trecutul, cu istoria și să înceapă ei cu politica lor, cu istoria lor falsă care o duc de ani de zile și-o duc și-n ziua de azi. Dacă la om i-ai luat cartea și mâncarea poţi să faci ce vrei din el, așa cum faci dintr-o bucată de plastilină. Și de asta o avut grijă. O început să înfometeze în mod sistematic poporul. O organizat în comună coloane de căruţe cu ostaș la căruţă, care erau sechestrate din sat, mașini militare de tip vechi care mergeau din casă în casă cu soldaţi și aduna tot din pod, te obliga să aduni tot în saci și să predai: grâu, porumb, orz, secară, cartofi. Dacă ţi-o rămas ceva cartofi, n-o contat că ai copii, mai mulţi sau mai puţini. Și plângea lumea: ?Da ce faceţi?? ?O să vă dăm noi după aia, o să vă dăm, n-aveţi nici o grijă.?, ziceau ei. (Luau și animalele?) Or avut alt sistem de luat animalele. Pe parcurs le-ai predat singur, pentru că n-ai avut cu ce să le hrănești, n-ai avut ce să le dai de mâncare.

Dar deocamdată, luau tot ce era de mâncare, cereale, cartofi, dacă aveai un porc tăiat, îl luau. După ce o înfometat poporul, atuncea o început să aducă ei după câtva timp și numai la cei care mergeau la lucru. Că s-o format un fel de muncă de prestaţie către organizaţie, către stat. Era obligatoriu, îi puneau în vedere să meargă de la 15, 16 ani copiii care au ieșit din școală și până la oamenii bătrâni care erau acasă, toţi trebuiau să presteze câte 100 sau 200 de zile pe an, nu-mi mai amintesc. Trebuia să te prezinţi de dimineaţă la ore fixe. De-acolo te duceau pe niște șantiere, că au făcut un aeroport, a făcut în apropiere un garaj mare în subteran, au săpat sub un deal, pentru tancuri, mașini. Și toată treaba aia se făcea cu muncă din prestaţie, din partea populaţiei pe care au ocupat-o. Sub ameninţarea automatului trebuia să te prezinţi și la aceia care erau la lucru le dădea câte o jumătate de pâine neagră, neagră nu ca acuma, neagră de-a binelea, în formă de cărămidă dreptunghiulară. Îţi dădea câte o jumătate de cărămidă de-aia dreptunghiulară, acră ca borșu?, ca s-o mănânci. De ceilalţi nu-i interesa, dacă nu lucrai la șantierele alea ale lor, de ăia nu-i interesa pe ei nimica.

Mi-am dat eu seama, când eram mai mărișor, că erau bine pregătiţi din timp pentru ocupaţie, nu era nimic întâmplător. Au fost schimbate toate denumirile comunelor de pe teritoriul pe care l-au ocupat. Erau deja fixate hărţile lor, se știa dinainte cum o să i se spună la fiecare comună și a doua, a treia zi a apărut denumirea nouă la primărie, la fiecare comună. Au fost schimbate numele la toate străzile orașelor Cernăuţi și Storojneţ. Toate numele străzilor au fost schimbate cu denumiri de-ale lor. În câteva zile au schimbat toate numele localităţilor și ale străzilor, toate astea fiind organizate din timp. De exemplu comuna mea, în care m-am născut, avea numele Trestiana. Așa era scris la primărie. Și ei i-au pus numele Dânca. Și-așa se numește și acuma. Dar și mai grav, pe parcurs au început să schimbe și numele cetăţenilor, numele de familie, asta a fost mai grav. Dar când a început persecuţia aia, o vorbă n-aveai voie să spui, au venit acolo agenţi care imediat au mers și-au anunţat. Și-a fost destul să spună unul, să meargă la NKVD-ul lor acolo, la miliţia lor să spună: ?uite cutare a vorbit de rău Uniunea Sovietică?, că, gata, ăla s-o șters de pe faţa pământului, se știa că nu mai are multe zile. O fost notat pe listă și la un moment dat, când s-o adunat mai mulţi, o venit mașina, duba neagră îi spunea, de care erau îngroziţi toţi, și-i aduna noaptea. Și duși au fost până în ziua de azi, nu au mai văzut soarele și nici nu i-a mai văzut nimeni. Lumea și-a dat seama că suntem pierduţi, că murim ca niște câini așa. Și ca să-și salveze viaţa au început să fugă peste graniţă. Ei au întărit graniţa cu sârmă ghimpată, câini, instalaţii electrice, telefonice. Or trasat graniţa pe unde-or vrut ei și nu mai puteai să treci. Dar lumea totuși o început să fugă la graniţă. Se organiza tineretul în special, elevi mai mari, tineri feciori, oameni mai în etate și femei de toate vârstele și de toate categoriile. Se înrolau, se grupau și mergeau la frontieră, pe unde era pădure și era mai ușor, se furișau și mai treceau în România. Dar pentru care era la șes era foarte periculos, mergeau la frontieră și îi împușcau, cum împuști câinele, cum împușcă vânătorul iepurele, așa trăgeau după ei. Îi lăsa să se apropie, soldatul era la distanţă și se făcea că merge la foișorul lui, ei ziceau că acuma-i momentul. Se strecurau pe acolo ca să treacă, dar nu știau că sunt acolo și-i așteaptă și când erau aproape trăgeau în ei și-i împușca ca pe câine. Mulţi nu s-o mai întors. Nu se știa dacă-i mort, unde-i îngropat sau dacă o trecut în România, dacă-i rănit sau poate îi prins viu. Dacă erau prinși vii, erau îmbarcaţi și deportaţi și gata, s-o terminat. S-o dus în direcţia Siberia. Și treaba asta a început din ce în ce mai? Așa aștepta lumea o zi cu ceaţă, pâclă îi zice în limbaj popular în Bucovina, toamna, o noapte cu ceaţă, că atunci se grupau și mergeau. Pe ceaţă mai existau posibilităţi să se strecoare. Se știa că dacă merg o dată douăzeci, cinci, șase, șapte scapă, restul nu mai scapă. Dar cu riscul ăsta se duceau, că ?poate oi scăpa eu și-oi ajunge să trec în România?. Așa era populaţia de asuprită și atât de mult dorea să mai fie în România, în ţara în care s-a născut. A trecut ceva timp și ei au început să se pregătească, era o treabă organizată, să vadă care sunt cei care merg la frontieră, care vor să ajungă în România, să-i cunoască. Știau foarte bine să sunt, dar trebuia să-i cunoască. Au organizat un sistem de-a iscodi omul, să știe exact ce gândești tu. Au înfiinţat niște birouri la Cernăuţi și au lansat zvonul că poate lumea să se înscrie, cine vrea să se înscrie, pe niște liste că îi lasă să meargă legal în România, îi lasă să treacă graniţa. Cine vrea, poate să înscrie întreaga familie. Au lansat zvonul în mai multe comune și lumea a auzit de treaba asta. La început lumea nu mergea să se înscrie, își dădea seama că ceva nu e în regulă, să nu fie o păcăleală. ?Cum să mă duc să mă înscriu că vreau să mă duc în România.? Se știa că cel care vrea să se ducă în România își riscă viaţa. Dar au reușit să convingă că acest zvon este o realitate, pentru că au dat drumul la nemţi. Au fost nemţi în Bucovina și mai sunt și acuma, ce-o mai rămas din ei. La noi în sat au fost două familii. Germania a avut o înţelegere cu sovieticii, ca să le dea drumul la nemţi și astfel la familiile de germani le-o dat drumul și-or plecat în Germania, legal, liniștit. Ei și cu treaba asta pe care au speculat-o, au păcălit românii. Or zis: ?Uite cum am dat drumul la nemţi, așa vă dăm drumul și vouă?. Și se înfiinţează birouri de plecat în România. Domle n-or mers românii noștri la început, dar au reușit să-i convingă. O fost de ajuns să meargă un om și o început lumea să meargă și să se înscrie, să plece în România legal. S-o dus la birourile alea, plăteau o taxă acolo, nu știu câte ruble. O fost și tata. O stat acolo zile întregi la rând, și-a luat mâncare de acasă, niște turte făcute din făină de secară. A stat la rând, o plătit taxa, o completat niște formulare tip că vrea să vină în România cu familia, toate datele. Dar asta era numai ca să vadă câţi sunt cei care vor să meargă în România. Și la urmă aveau ei grijă să meargă în România. România era în direcţia Siberia, asta era. Pe o parte au reușit să-i deporteze în timp de un an de zile, până au venit iarăși românii. Fac aici o paranteză.

Eu am fost terminat școala primară de șapte clase când au venit rușii. La noi era o regulă că în clasa a șaptea dădeai examen de absolvire, dădeam la plasă, o reședinţă de plasă, adică mai multe comune aveau un sediu administrativ. Plasa era de fapt o comună mai mare care administra mai multe comune mai mici. Așa cum era raionul. Judeţul este un pic mai mare. Noi absolvenţii de clasa a șaptea trebuia să dăm examen acolo, era o comisie centrală și era un examen mai sever, nu era cu profesori de-ai noștri. Am dat examenul și am terminat școala pe 15 iunie. Urma să ne dea diploma de absolvire. După ce au venit ei peste noi și s-au organizat, au adus o rusoaică din Moscova, chiar din oraș. Era o rusoaică aspră de tot, parc-o văd acuma, tunsă scurt, cum n-am mai văzut până atuncea. Era tunsă scurt, îmbrăcată cu pantaloni și făcea o instrucţie în sat de tremura toată lumea în faţa ei. Ea avea la dispoziţie telefonul și, imediat, duba neagră. Și anunţă părinţii prin bilet și prin comunicat, afișat la primărie, că toţi elevii care-au terminat clasa a șaptea să vină înapoi la școală. Și ne cheamă să mergem să ne prezentăm la școală. ?Ce să mă mai prezint, că eu am terminat șapte clase, nu mă mai prezint, gata, nimic.?, zic eu. Au anunţat că cine nu se prezintă la școală, îi de rău. Zice tata: ?Du-te măi să vezi ce-i.?. Mă duc la școală și ne înscrie să începem anul școlar, obligatoriu, să mergem iar din clasa a șaptea. Îţi spun, bătea aia cu pumnul în masă și erau și profesorii de-acolo, localnici. Aveam unul care cunoștea și limba rusă și el era tălmaci. ?Păi de ce să mai facem??, am spus noi, ?că doar am făcut șapte clase?. ?Nu, nimica, românii niet cultură?, că nu-i destulă cultură în România, că ceea ce au învăţat în clasa a șaptea la români la ei se învaţă în clasa a șasea. Ce mai, n-am avut încotro, a trebuit să mergem, că dacă nu, duba neagră. Când a început anul de învăţământ ne-am dus iară în clasa a șaptea pe care am terminat-o. Așteptam diploma de absolvire, care nu a mai venit decât atunci când am terminat iar. Ea era directoare, era profesoară de muzică, specialitatea ei. Ne-o dat la fiecare cărţi de muzică în limba rusă, na, învaţă tu, care nu știai o boabă rusească, o literă din alfabetul lor, muzică rusească. (râde) Da noi, nimic, o scris pe tablă, l-o pus pe profesorul ăla să traducă în românește să știm ce-i. Noi motivam că nu știm ce-i. Ne-o pus să învăţăm alfabetul obligatoriu, să scriem. Am învăţat, ce să faci? Ursul la nevoie, când îl arde la tălpi, trebuie să joace. După ce-am învăţat noi alfabetul, ne scrie acolo pe tablă un cântec, primul cântec, un cântec patriotic de-al lor, parc-o văd acuma cum dă tonul. Ne-o separat pe clase: a cincia, a șasea și a șaptea. Numai cu ăștia făcea muzică. O aranjat fetele mai în faţă, apoi clasa a cincia, a șasea mai în spate și pe urmă clasa a șaptea. Noi eram în clasa a șaptea. Dă tonul, melodia am învăţat-o noi așa papagalicește, pe urmă am auzit și armata care cânta tot cântecul ăla. Știu că zicea: ?Tan precazie, mona zapa?. Nu știu ce înseamnă nici în ziua de azi. Numai melodia mi-a rămas. Și ţinea aia acolo, gata, unu, doi, trei, o spus o dată, de două ori și când o spus a treia oară o făcut semn cu bastonul să începem noi. Fetele care erau în primul rând au început, dar noi băieţii care eram mai mari, la semnalul ei am început să cântăm: (cântă)

?Pe-al nostru steag e scris unire

Unire-n cuget și simţiri

Și sub măreaţa lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri?

Era unul din cântecele patriotice românești. Astăzi văd că nu-i mai. Mă doare inima că nu-l mai aud. Domle aia când o auzit că se cântă altceva, vă daţi seama. Era un profesor trimis ca să facă rusificare, nu așa. Când o văzut așa: ?Da, ce cântaţi voi acolo??. Noi nimic, ne uitam unul la altul, unul zâmbea, altul se făcea că nu aude. ?Încă o dată?, zice ?Asta cântaţi, ce spun eu aici? și o arătat textul. Când ești mare, îţi dai seama de pericolul ce urmează, da cum eram noi atunci copii de clasa a șaptea, cu spirit patriotic în noi, persecutaţi, îţi venea să urli ca lupul. Și măcar așa puteam noi să ne răzbunăm. Ea a început a doua oară să ne dea tonul să cântăm, noi nu cântam ce zicea ea. Când a început să facă semn cu bastonul, noi am început: (cântă)

?Trei culori cunosc pe lume

Ce le ţin ca sfânt odor

Sunt culori de-un vechi renume

Amintind de-un brav popor.?

Îmi vine să plâng. (plânge) Ne-am dat noi seama ce urmează. De data asta când am făcut așa, nu a mai zis nimica, s-a roșit ca racu? la faţă, a început să tremure. S-o dus la catalog și la noi băieţii o pus la fiecare cu tuș negru câte un punct mare, undeva la observaţii acolo. A făcut asta și a plecat de-acolo în camera profesorilor. Noi am rămas toţi așa: ?Ce-o fi? ce-o fi??, ne uitam toţi așa. Odată vine profesorul ăla care cunoștea limba rusă, era profesor de matematică și cu el mai era unul. ?Măi, ce-aţi făcut de aţi supărat-o așa de tare pe directoare?? Băieţii nu ziceau nimic, dar fetele cum îs mai iute de gură or zis că băieţii nu or cântat ce o zis profesoara, ci Pe-al nostru steag e scris unire și Trei culori cunosc pe lume. ?Vai de mine!?, o făcut ăsta și s-o prins cu mâinile de cap. ?Voi vă daţi seama ce înseamnă asta?? Am văzut noi că e cam de rău cu treaba asta. Vine a doua oară, peste o săptămână, când am avut ora de muzică și începe din nou să câte cântecul acela. Domnu? meu, îţi spun sincer și cu lacrimi în ochi, nu vreau să exagerez sau să mint. Nu că am fost naivi, că ne-am dat seama că va fi ceva, dar dorinţa aia de aţi manifesta spiritul naţional, creștin, românesc și patriotic. Începe a doua oară și deși ne-o avertizat profesorul de matematică: ?Băgaţi-vă minţile în cap că ea este foarte supărată pe voi?, ce-am făcut noi, zghihomanii de copii, de băieţi, am început să cântăm Pe-al nostru steag e scris unire. Și ea din nou, cu același cântec ne pistona, că pe acela trebuie să-l învăţăm. Era un cântec al UTS-ului, la ei ăștia erau pionierii. O început din nou să ne impună să cântăm cântecul acela și când a dat tonul noi am început să cântăm: (cântă):

?Eroi am fost, eroi sunt încă / și-or fi cât neamul românesc??

Domle, de data asta când o văzut, n-o așteptat să mai terminăm strofa, numai două rânduri am cântat, atât. O luat catalogul, s-o dus cu el în birou, așa de tare s-o enervat că nici n-o mai stat cu noi acolo în clasă. Și noi am cântat pe urmă mai departe, ea a plecat și noi am cântat. Ne-a mai tras câte un punct negru în catalog, la observaţie. De data asta la toţi, și la fete și la băieţi, la toate clasele. S-o dus la profesori, doi erau străini, ea de la Moscova și un evreu de la Cernăuţi, restul erau profesori de-ai noști, localnici. Or stat toţi și tremurau de spaimă, ce-o să urmeze acuma. Aia le-a zis că nu mai merge, nu se poate face educaţie. Pentru elevii care spuneau o vorbă împotriva Uniunii Sovietice, sancţiunea era că familia era ridicată și deportată. Era hotărâre de la Moscova. Când o văzut profesorii ăștia localnici că o apărut al doilea punct negru, o venit în clasă: ?Băi copii, voi nu sunteţi normali la cap, iar faceţi aceiași prostie ca și săptămâna trecută?. De data asta o început ăla să ne certe. Cum s-o făcut seară, profesorul ăla localnic s-o dus în comună pe la părinţii copiilor celor care-o fost în clasa respectivă și mă trezesc cu profesorul ăla chiar la noi. O venit seara târziu, ca să nu se vadă că o anunţat. O venit și ne-o luat pe mine, pe tata și pe mama de-o parte: ?Daţi-vă seama, voi știţi ce înseamnă asta, că sunteţi pe cale de dispariţie, mai atârnaţi de un fir de păr, voi sunteţi ca și duși. La trei puncte negre în catalog, înseamnă că sunteţi împotriva statului sovietic, înseamnă deportare în Siberia în mod sigur, fără discuţii. Dacă mai repetaţi o dată treaba asta, voi sunteţi duși în prima noapte cu duba neagră.?. ?Ei, s-o răstit tata la mine, ce vrei să ne nenorocești?? N-am mai zis nimica, am terminat, am văzut pericolul care este și am închis gura. Am început să cântăm, dar eram vizaţi pentru că aveam două puncte negre. Au deportat două serii, urma a treia și erau pe listă 17 familii. Și în felul ăsta am mai dus-o un timp.

Revin acum la cealaltă problemă. S-a adunat lumea, a văzut că îi păcăleală cu plecarea în România. A început populaţia să meargă și să îi întrebe: ?Bine, dar ne-aţi promis că o să mergem, aţi completat acte?. ?S-o dus la Cernăuţi actele, mergeţi la Cernăuţi?. La Cernăuţi nu mai erau birouri, că birourile s-o desfiinţat. Au început oamenii să meargă pe la raion, pe la plase cum era înainte, era deja organizare în raion, pe la conducere, pe la comandamente. S-o dus lumea la raion: ?Păi noi ne-am înscris să mergem în România, când ne daţi drumul, ce faceţi, aţi spus ca ne daţi drumul, așa o fost vorba?. ?Da, da, o să mergeţi, să mai telefonăm la superiorii noștri să cerem aprobare și-o să vă dăm drumul?. Zicea că să se adune lumea, o dat de înţeles că atunci când sunt mai mulţi o să ne dea drumul în România. Și s-o adunat lumea din mai multe comune din zona noastră, din 15 comune, s-o adunat la raion, în mijlocul comunei. Era un teren așa de frumos, cu o cruce în mijlocul islazului. S-o adunat acolo multă populaţie. În prima zi n-o dat drumul. A doua zi o venit și mai mulţi. Asta era la sfârșitul lunii martie în anul 1941, 30 și 31 martie. A fost prima zi, adunarea aia, 30 martie, a doua zi a fost 31 martie, a treia zi a fost 1 aprilie. Parcă a fost ghinion, știţi cum îi păcăleala de 1 aprilie. Apăi aia chiar că o fost păcăleală, care o costat sute de vieţi. Ne-am adunat multă populaţie acolo și se cerea să se dea drumul să se meargă pașnic în România. Comandantul de acolo: ?O să vă dăm drumul?. Ei, în timpul ăsta, întăreau graniţa, trimiteau trupe. Or trimis unităţi acolo, om lângă om, dar camuflaţi în gropi individuale prin pădure, cu grăniceri călare și cu câini, cu armament și cu muniţie. Așteptau să se deplaseze lumea acolo. Și lumea ce-o zis: ?Dacă n-o venit aprobare, o să vină ea, să mergem.? ?N-aveţi decât.?, ziceau ei indiferenţi. Domle s-o luat lumea într-o după amiază pe la ora patru, să meargă în România. O scos din biserică o cruce și un steag. O pus un steag alb, adică pașnic, fără nici un fel de violenţă și un steag tricolor. Domle noi mergem, ăsta e drapelul sub care ne-am născut, sub care am trăit și la care noi mergem. Asta-i ţara unde noi vrem să murim, România. Drapelul alb însemna pace și fără violenţă. În felul ăsta s-a pornit coloana spre graniţă. Graniţa era la o distanţă de vreo 10 kilometri din locul în care s-a adunat lumea. Eram și eu și tatăl meu acolo. Am plecat și noi. Am stat și primele două zile și a treia zi și de-acolo cu trăistuţa de mâncare, am luat acolo să avem niște turte făcute din cartofi și cu o ţâră de făină de secară. Asta era principala mâncare cât or stat ei acolo. Și-am plecat spre frontieră. Domle noi acolo eram o parte mare de populaţie, dar cât am mai parcurs cei 10 km spre frontieră, o mai venit și din partea cealaltă a judeţului, din sud, de prin comunele: Iordănești, Pătrăuţi, Suciuveni, multe comune, Icești. Din partea de sus a judeţului or venit alte coloane și ne-am întâlnit la podul din comuna Suciuveni. Până-acolo era șoseaua care mergea spre graniţă. Am ajuns la râul Siret, era un pod peste Siret, pe stânga și pe dreapta era o luncă și în lunca aceea s-o adunat lumea de ordinul miilor. Mergeam pe jos. Acolo o spus oamenii mai în etate că să nu fim prea mulţi pe pod, că îi pericol să se prăbușească. Podul era de lemn. Și am trecut în grupuri, am așteptat cam o oră să treacă toată coloana și când am fost pe partea dreaptă a cursului Siretului, în luncă, lumea s-a adunat iară și s-o încolonat, am mai mers vreo jumătate de km și am intrat în pădure. De-acolo era pădure până la graniţă, era o zonă împădurită câţiva km. Am zis că mergem prin pădure, că îi mai liniște. Dar ei erau peste tot, în toate punctele de frontieră, pe toate drumurile care mergeau spre frontieră. Domle, ne-am dus așa prin pădure, mai vreo câţiva km. Între timp, îmi amintesc că ne-o ajuns un pluton de călăreţi. Încă nu eram ajunși la podul de peste Siret. Șoseaua pe care mergeam noi, șosea de ţară, pietruită, era așa de plină de lume că plutonul de călăreţi n-o putut să treacă că n-o avut loc. O sărit de pe cal când o ajuns coloana, o trecut șanţul, și-o mers pe marginea câmpului, pe marginea hotarului. O dat pinteni la cai, de mergeau caii galop și ne-o depășit. Am observat că aveau automatele la ei, iar unii dintre ei aveau și săbii. Acuma nu toţi, dar știu că ăla care era în faţă o scos sabia și o dat în ăia trei care aveau steagul tricolor și celălalt steag alb. La rănit pe un tânăr. O scos o fată baticul alb de pe cap, cu care era îmbrobodită și l-o înfășurat. Am mers mai departe. Am trecut prin pădure, eram aproape de frontieră, dar or găsit un teren extraordinar, pe care l-au organizat ca să sacrifice populaţia. O folosit terenul, era pe drumul pe care mergeam noi, undeva în faţă era pădurea defrișată, cam un km de pădure cum o tăiat. O rămas niște tufe, rădăcini, corciuri, dar copacii nu erau. Era o porţiune de vreun kilometru, înainte de a ajunge la graniţă, dar numai pe o singură parte, pe partea stângă. Asta era întâmplător. Dar ei au folosit defrișarea aceasta, ca să poată să ne atace mai bine. Când am ieșit din pădure în locul acela unde pădurea era defrișată pe partea stângă, ei erau postaţi pe partea dreaptă. Era șanţ pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de șanţ la rădăcinile copacilor, în gropi individuale acoperite cu frunze deasupra, cu crengi, nu vedeai nimic absolut, dar era om lângă om cu mitraliera pusă în direcţia spre șosea. Ne așteptau. Când am ajuns în porţiunea aceea unde era defrișată pădurea, deodată văd că apare din pădure un călăreţ, un ofiţer bineînţeles, la o distanţă de vreo câţiva zeci de metri, face cu un drapel mic un semn. Asta-i somaţia. Noi n-am auzit, că nu eram chiar în faţă, a făcut somaţia ?stai? o dată, a doua oară și când o tras a treia oară cu steagul, am auzit rafală de mitralieră din pădure. Atunci mi