Am scris această amintire în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru urmașii mei ca amintire. Greu și cu multă suferinţă începând cu luna aprilie 1937 și până în 10 mai 1945, în care perioadă am fost tot în armată activ, concentrat și în război. Doresc ca eu să fiu ultimul care să scriu despre război. Doresc ca urmașii mei să nu mai scrie despre război. Ei să scrie despre viaţa lor trăită în fericire și-n pace.

Mă numesc Gheorghe Mirescu, m-am născut la 1 februarie 1915 în satul Lucareţ din judeţul Timiș. Sunt ortodox, de etnie română. Adresa: Mirescu Gheorghe, str. Târgu Mureș, nr. 5, cartierul Kunţ, Timișoara. Școala am făcut-o în sat acolo, șapte clase primare. Eu m-am născut în Austro ? Ungaria, pe atuncea o fost criză de învăţători și de preoţi în sat și notarul cu primarul și cu popa o trimis copiii, pe ăștia care o fost mai buni de carte la școală mai departe să înveţe și să se întoarcă înapoi. S-o înfiinţat la noi în sat o școală românească.

După ce-am terminat șapte clase în sat, am fost trimis de ăștia la Școala Normală de învăţători din Timișoara, lângă radio, unde e acuma Liceul Calderon. Din cauza banilor, am făcut două clase și am rămas acasă, cătata n-o avut posibilitate, era școala scumpă atuncea, numai taxa de înscriere a fost 1500 de lei, plus cărţile. Dar fiindcă am învăţat bine am avut și bursă. Am rămas apoi acasă că n-o mai avut părinţii posibilitate să mă deie la școală. Tot școala m-o ajutat, că eu în viaţa mea am ajuns la Primărie ca un scriitor ceva sau cum se spune. Când o fost recrutarea la armată în '36, în comisia de recrutare la Recaș o scris pe foaia matricolă că sunt repartizat Corpului 7 Armată ca secretar. Perioada de instrucţie am făcut-o la Cinci vânători în Timișoara. După aceea am fost dus la Sibiu la Corpul 7 Armată. Când am fost eu în armată în 1938 la noi în comună a luat fiinţă o carieră de piatră. Prefectura judeţului Timiș a deschis o carieră de piatră în Lucareţ. Un bătrân s-a ocupat de carieră și un căpitan de rezervă de aicea, l-o chemat Nemeș, el a fost administrator numit, dar nu stătea-n Lucareţ, stătea în Timișoara, venea o dată pe săptămână la carieră. I-o zis șeful de la carieră că avem un băiat din Lucareţ în armată și când vine din armată putem să-l angajăm.

(Cât timp aţi făcut armata?) Armata am făcut-o doi ani. În toamna lui 1938 m-am eliberat din armată și-am fost chemat de șeful de șantier la carieră. M-o angajat cu funcţia de contabil. Am făcut acte acolo, eram și casier și o-nceput concentrările. Eram necăsătorit. M-a dus pe zonă la Socodor în judeţul Arad, era ceva neînţelegere cu ungurii acolo. În luna martie a fost alarmă că încep ceva ungurii. Însă s-o clarificat situaţia, însă noi n-am fost lăsaţi liberi pentru că am fost Divizia întâi Timișoara și-am fost aproape de graniţa cu Ungaria. Am fost în concediu până la noi ordine. În '39 au început concentrările și-n '40 o fost zonă în judeţul Arad, s-a făcut gard de sârmă ghimpată și tranșee. Când am scăpat în concediu  m-am dus la carieră la serviciul meu acolo. Așa a durat până în 1940. În februarie m-am căsătorit cu soţia. Din căsătoria noastră am avut două fete. După aceea o început războiul în 21 iulie 1941, adică germanii împreună cu românii or trecut Prutul și o început război cu rușii. Și-am fost duși și noi, Divizia întâi Infanterie, acolo pe front. Am fost duși în Rusia. Mai întâi la Odessa,  cu trenul. În 10 octombrie 1941 o căzut Odessa, o ocupat-o nemţii. După aia am început să mergem în continuare după ruși. Nemţii erau tare pregătiţi de război, buni luptători. Noi îi însoţeam pe ei acolo. Eu am fost comandant de tun, la aruncătorul contra tancurilor, 47 mm avea. Am fost sergent. Am fost în continuare în Rusia pe la Dozonara și am fost rănit în mână.

(Cum s-a întâmplat?) Am trecut Donul un fluviu mare, am trecut pe bărci, am trecut pe bărci, pe un pod făcut de nemţi și cum am trecut am fost surprinși de un baraj de artilerie și branduri și am fost rănit. Dacă m-o rănit am fost duși înapoi în spital, de nemţi înapoi la Rostock în Rusia, de-acolo ne-o urcat pe tren, toţi răniţii, răniţii grav care-o fost, i-o dus cu avioanele. Pe noi ne-o urcat într-un tren sanitar și ne-o dus 10 zile și 10 nopţi, am mers într-una. N-am știut unde ne duce. Am ajuns la Lenberg în Polonia. Acolo ne-o debarcat. Eram plini de păduchi. Ne-o deparazitat și-o venit un tren de Crucea Roșie din România și ne-o dus la Cernăuţi. Acolo la spital ne-o vindecat. De-acolo am luat trenul și am venit acasă 30 de zile, am avut concediu medical. După30 de zile m-o chemat la unitate. În 1942 m-o rănit pe mine, in 10 august. În '42 toamna în luna noiembrie rușii împreună cu americanii la Cotul Donului și la Stalingrad o rupt frontu, pentru că în 1942 americanii și cu englezii au deschis al doilea front în Franţa. Nemţii o retras forţe mari din Rusia, o slăbit forţele din Rusia și le-o dus la ei în ţară să-și apere ţara. La Cotul Donului a fost o luptă de învăluire și acolo mulţi o fost prizonieri. Toţi prizonierii care-o căzut acolo, toţi o murit. După aia trupele noastre și cu germanii s-au retras în debandare. Nu s-or oprit până în Moldova, la frontiera cu România și aci s-or oprit, erau pregătite cazemate din beton, adăposturi. După aia ne-o dus pe noi, Divizia întâi Infanterie Timișoara, pe front la Moldova, ne-o debarcat la Roman. (Unde stăteaţi?) Pe câmp, în tranșee. Fiecare și-o făcut groapa individuală, n-o fost voie s-o acoperim, numai ofiţerii o avut adăposturi făcute în pământ cu lemne groase, de la căpitan în sus. Maiorii aveau și telefon.

(Eraţi toţi români pe front în Moldova?) Uite cum am fost pe front. Era așa: români, nemţi lângă români, unguri, italieni, erau intercalaţi între nemţi. Și pe front în Rusia și aicea. Rușii or fost pregătiţi, or adus armament mult și armată multă, pe la Podul Iloaiei din Moldova. În 20 august 1944, rușii or dat ofensiva mare, și-o rupt frontul pe o distanţă de 4 km, o intrat cu tancurile și-o venit prin spatele cazematei. Românii n-o mai putut să folosească cazematele. Eu eram comandant, de grupa întâia. La început am avut 10 soldaţi, adică 9 și cu mine 10. În timpul ăsta am pierdut 4 soldaţi și am mai rămas 6. În 20 august am fost bombardaţi și un proiectil o căzut aproape de grupa mea și pe mine și încă unul m-o rănit. În mine a intrat o schijă, și-acuma o am în piept, cât o unghie. Am fost la spital și n-o putut să mi-o scoată din umăr pentru că ar fi atins arterele și ar fi rămas mâna anchilozată. De-acolo m-am retras prin spital pe la Roman, pe jos pe mașini cum am putut, am fugit de acolo. Asta a fost până în data de 23 august.

În 23 august 1944 am fost urcaţi pe tren, într-un tren sanitar de Cruce Roșie să venim în direcţia Craiova, Timișoara. Am avut de gând să vin în direcţia Timișoara sau la Lugoj unde am două surori. Eram rănit. Însă când am trecut de București, o fost 23 august 1944 și s-o făcut armistiţiu între Rusia și România și în timpul ăsta nemţii o bombardat prin Serbia și-o bombardat la Severin calea ferată. Am venit până la Filiaș și de aici ne-o dus la Târgu Jiu. Acolo ne-o vindecat. După aia ne-o dat o lună de zile concediu medical și-am venit la unitate. Unitatea o fost mutată la Săcălaz pentru că o fost bombardat în Timișoara, pe la Gara mare, pe-acolo. Pe mine m-o considerat apoi inapt pentru front. M-o dat la Pișchia să adunăm furaje pentru cai să trimitem pe front. Unitatea o fost dusă pe front în Ungaria și Cehoslovacia, pe la munţii Tatra. Mulţi soldaţi or murit acolo. Asta o durat până pe 9 mai 1945 când nemţii or capitulat fără condiţii. În perioada aia am fost la Săcălaz. În timpul ala o venit ca toţi rezerviștii să plece acasă. Eu am venit acasă. Numai partea activă trebuia să rămână acolo. Când am venit acasă m-am dus iarăși la cariera de piatră. Am avut și pământ acasă. O venit însă, colectivizarea. Ai noștri or făcut armistiţiu cu rușii la 23 august 1944. Care-o fost condiţia? Că românii să deie o cotă de 20 de ani: cereale, animale pentru despăgubiri de război. Și rușii or cerut ca toţi nemţii de la 18 ani la 35 de ani să fie predaţi să meargă în Rusia la lucru 5 ani de zile, să refacă stricăciunile. În 1947 toţi nemţii au fost adunaţi de-aicea din România și-o fost duși în Rusia la lucru. Noi, care-am avut pământ am fost supuși la cote, în fiecare an am avut cote de: cereale, carne, lapte, ouă la un preţ tare mic. În 1949 s-au făcut primele gospodării colective. Satul nostru n-o intrat până în anul 1959 în 25 martie. Între timp am lucrat la carieră. La carieră am ajuns șef de carieră.

(Care era starea de spirit a soldaţilor pe front?) Să vă spun, până la urmă nici ofiţerii n-or mai ţinut la germani. Noi am primit mâncare de la ei. Însă când era vorba să ocupăm un oraș sau comună, nu ne lăsa pe noi, intrau ei în comună, ocupau ei și luau ei tot. Eu am spus la soldaţii mei "Bă ce căutăm noi în Rusia, că rușii n-or venit la mine să-mi ieie vaca, pământul." Cântam cântecul ăsta: "Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri și vă plecaţi / Căci cu noi este Dumnezeu, auziţi toate neamurile / Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri și vă plecaţi.?

Însă, Dumnezeu n-o fost cu noi, că Dumnezeu nu-i cu omul ăla care face rău, însă n-aveam ce face că dacă nu te-ai supus erau în stare să te împuște. Să vă spun un caz. La Moldova aicea un sergent o zis cătă soldat "Las că fac eu de pază noaptea asta." Acolo ai avut groapa ta. Ai lăsat din pământ ca un scăunel, ai stat cu casca-n cap și groapa ai făcut-o puţin înclinată spre picioare și-acolo ai făcut o gropiţă să se adune apa de acolo cu casca ai aruncat apa afară din groapă. Sub noi am pus crăci de lemne, paie și miriște. Și peste alea ne-am culcat. Sergentul o zis "Las că fac eu de santinelă, noaptea asta." Și el s-o împușcat în picior singur. Căpitanul l-o bănuit, s-a văzut ceva praf, pulbere la rană. Era un ofiţer tare rău. În timpul ăla comandantul de divizie o fost în concediu. În locul lui o fost unu Tărtăreanu, mai rău, și fiindcă s-o întâmplat așa l-o scos în centru. O trimis oameni din fiecare grupă să-l execute pe ăla. Și l-o executat. Peste acel ofiţer, care l-o demascat, o picat, peste câteva zile, un brand în groapă și l-o făcut praf iar căpitanul o căzut prizonier. Nemţii o fost tare răi. Românii o fost mai buni. Eu am cunoscut limba sârbă, că am fost la școala sârbă, și-am înţeles rusește. Un bătrân spunea acolo în Rusia că tineretul o fost dus și o mai spus către mine că Rusia-i mare, să ţinem cont de asta. Tare-n mizerie au trăit oamenii ăia acolo. Sărăcie o fost mare în Rusia. Eu în încheierea însemnărilor mele am spus așa: "Am scris această amintire în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru urmașii mei ca amintire. Greu și cu multă suferinţă începând cu luna aprilie 1937 și până în 10 mai 1945, în care perioadă am fost tot în armată activ, concentrat și în război. Doresc ca eu să fiu ultimul care să scriu despre război. Doresc ca urmașii mei să nu mai scrie despre război. Ei să scrie despre viaţa lor trăită în fericire și-n pace."

Să vă spun cum m-au chemat la război. În luna iulie 1941, ziua 21 omul de serviciu al satului nostru anunţa prin bătaie de tobă în sat "Vi se aduce la cunoștinţă dvs. că azi-dimineaţă a-nceput războiul, trupele române și germane au pornit război împotriva rușilor. Toţi cetăţenii care au făcut armata să fie pregătiţi când or fi chemaţi să plece la război.? Eu eram la cinci vânători, comandant de tun. Verișorul meu era la 38 artilerie. Mi-o spus că or prins rușii 85 infanterie și o prins mulţi ofiţeri și i-o omorât. La o moară acolo i-o îngropat. Eu m-am dus și i-am văzut. Ștefan Gheorghe din satul nostru o fost la America și s-o angajat la Ford în 1912. El n-o schimbat locul de muncă. El o rămas până în 1920 în America. El o numărat șuruburi și le-o pus în butoaie. O câștigat foarte mulţi bani. O pernă plină de dolari.

(Dvs. aţi trimis scrisori acasă când aţi fost pe front?) Da. Am trimis scrisori acasă. N-am avut hârtie de plicuri. Nouă ne-au adus lăzi de muniţie. Înăuntru era niște hârtie mai tare. Eu am făcut plicuri din ea. N-am avut cu ce lipi plicul. În faţa noastră a fost o vie și cu cireși. Eram în Moldova. Nu puteam să merg ziua că se trăgea. Și noaptea se trăgea. M-am dus târâș când se desparte ziua de noapte, prin via aia până la cireș. Cireșul mă apăra de glonţul inamicului. M-am urcat pe cireș și-am găsit clei, lipici. Cu lipiciul ăla am făcut plicuri. Când o văzut ofiţerii o venit la mine să le dau plicuri. N-aveai voie să lipești plicul. S-o făcut cenzură, ca să nu scrii ceva rău de pe front. Plicul era fără timbru. Am scris pe plic "de pe front". O venit plicul fără timbru acasă. În pădurea "Trei parale" erau tei și coaja de tei am făcut-o ca o carte poștală. Am scris atât "Mă aflu bine și sănătos." Pe coaja de tei am scris. Ne-o ţinut o lună pe poziţie, că era o poziţie grozavă. Nimeni nu s-o bărbierit, ofiţerii erau îmbrăcaţi în haine ca soldaţii. N-aveau grad pe umăr. Ne-o ţinut o lună de zile în pământ, ca pe mineri, în adăpost și după o lună ne scotea afară și ne spălam. Eram plini de păduchi. Ne-o zis că dacă ne prind rușii prizonieri să ne plângem lor că avem copii acasă, să nu ne omoare. Știam rusește puţin. În sat ne spălam, nu în casele oamenilor, în grădini. O fost timp când n-am scris multe luni acasă. Ei o fost îngrijoraţi că n-or știut nimic de mine. Eu m-am ţinut cel mai bine cu scrisorile. La Lenberg unde am fost internat, o venit unul și o spus "Care o fost furier în armată?" Eu am zis că eu. Mi-or dat două tabele cu oameni și mi-o zis să dau la fiecare om solda. Le-o dat 108 lei pe zi. Noi românii am avut 27 lei pe zi. Nemţii or avut 108 lei pe zi. Acolo la Lenberg în spital o fost tare bună mâncarea. La Moldova pe front am dus-o foarte rău cu mâncarea. Aveam capace de bidon germane. În capacul ăla ţi-o pus cafeaua de dimineaţă. Pentru seară o fost o ciorbă și pentru a doua zi la amiaz o fost doi cartofi întregi fierţi și-o bucată de carne. Însă cafeaua nu puteai s-o păstrezi în groapa aia. Am băut și cafeaua, am mâncat și ciorba iar pentru a doua zi or rămas doi cartofi, o bucată de carne și-o pâine de 700 de grame, neagră. La Lenberg o spus că putem merge în oraș. O stat un soldat la poartă. Dacă n-ai fost bine îmbrăcat te-o trimis la magazie și ţi-o dat haine noi, spălate, curate. Am mers în oraș. Pe tramvai n-am plătit, 1080 de lei am primit de la nemţi, solda. Mi-am cumpărat două tocuri cu rezervoare. Șase linii o fost acoperite la gară, cum e la Timișoara. În faţa gării erau tramvaiele. Pe tramvaiul pe care era pusă Crucea Roșie, n-avea voie să urce civili, numai militari și răniţi. Tramvaiul ne-o dus la spital. De-acolo ne-o dus la deparazitare. În salonul de la spital am fost câte 14.

În Rusia, pe front, am fost puţin înapoi de prima linie, eram la tunuri, dacă atacau rușii cu tancurile. linia n-o fost exactă, era cum o fost terenul. Cel mai aproape o fost liniile noastre de cele dușmane la 80 de metri unul de altul. Asta pentru că o fost două dealuri. Pe vale o fost o fântână. Noi am făcut șanţuri în zig-zag ca să ajungem la fântână. Rușii or făcut și ei. Am ajuns la înţelegere cu rușii că dacă ei o fost la fântână, noi n-am ieșit din șanţ la fântână și dacă noi am fost, ei n-o venit. Ofiţerii n-o știut de treaba asta. numa soldaţii. Pentru căn-aveai de unde să iei apă. Pe sublocotenentul nostru l-o împușcat în stomac. O fost, de fapt, un glonţ rătăcit.  Am auzit c-o murit. Am vrut să mergem la înmormântare și nu ne-o lăsat. N-ai avut voie să părăsești frontul. Sublocotenentul ăsta o fost copil de popă. Un sătean de-al lui o scris carte la popa acasă. Popa o venit să-l înmormânteze pe copilul lui dar nu l-o lăsat. Era o zonă interzisă să nu se strecoare spioni. Pentru răniţi sau morţi erau soldaţi cu targa. Într-o noapte, chiar de Rusalii, rușii or făcut o incursiune în poziţiile noastre și-o luat doi prizonieri. O prins momentul când ai noștri or fost duși după mâncare, or venit și-or aruncat niște plase pe soldaţi și n-or avut ăștia ce face. Ăștia o spus unde avem comandamentul în sat. Ei cu artileria o tras în casa în care o fost generalul. Generalul o scăpat da o murit subordonaţii de-acolo din casă. Eu ca și comandant de grupă am avut rachete. Racheta o fost albă pentru iluminat. De exemplu în faţa mea am stat pe poziţie și-o venit un soldat, zice "Vine rusul târâș, am tras dar el tot vine. Hai să vedem." Mă duc și mă uit. Se vede că mișcă. Am tras o rachetă, ea se aprinde și atunci se vede. Era un boschet de buruieni. Cum o bătut vântul el se mișca. Nu era voie să stea doi în tranșeu, că dacă pică un proiectil să nu omoare doi, să omoare numa unul. Nouă ne-o spus comandanţii să nu-i băgăm în panică pe soldaţi. Rachetele le trăgeam cu un pistol și erau de mărime ca o baterie de radio. Am avut rachete cu două stele pentru alarmă. Dacă am fost atacaţi eu am tras cu pistolul o rachetă cu două trei stele. Dacă s-o tras una cu șase stele roșii toată lumea o fost alarmată. N-o fost radio, o fost telefoane. Erau fire în șanţuri. Erau în șanţ patru și cinci fire. Dacă cădea un proiectil le distrugea. Erau controlori de fire care le reparau. Artileria și brandurile (aruncătoarele) erau în spatele nostru. Numa cu observator putea să tragă. Observatorul era pe o ridicătură, care vedea poziţia. El spunea direcţia, aprecia distanţa, regla focul. După ce se trăgea el spunea să se regleze cu 50 sau 100 de metri mai la stânga sau la dreapta. Patru tunuri erau la o baterie. Bateria era atașată la infanterie. Pe noi ne sprijinea brandurile noastre. În Moldova erau niște cote, așa li s-o spus, niște ridicături de pământ mari, în care, înăuntru, o fost adăposturi pentru soldaţi. Tot aici o avut un observator afară, omul se uita de jos și spunea totul.

Asta era periculos pentru inamic pentru că domina totul și lovea la ţintă. S-o dus lupte mari pentru ocuparea cotelor. Cea mai mare depărtare între cote o fost cel mult 600 de metri. Brandurile astea o fost periculoase, că tunurile nu te putea lovi în tranșeu, dar brandul îţi cădea în cap. Artileria nu vede inamicul, e dirijată de observator. Cum o fost cu reperele, de exemplu până la reperul unu am avut 300 de metri, până la reperul doi 320 de metri. Putea să fie o fântână cu cumpănă, un boschet etc. Eu dacă am observat ceva am dat ordin la branduri "Loviţi în reperul unu." Eu am fost comandant de grupă. La noi tunul era pe roţi de cauciuc, erau 8 servanţi, un comandant, un ochitor, un trăgător, doi conductori pe cai, ei o dus tunul până unde s-o putut, noi o trebuit să-l împingem pe poziţie. Tunul îl camuflam cu buruieni. Era ochitorul, era o lunetă un aparat de ochire. Când era băgat proiectilul pe ţeavă, asta se închidea singură. Comandantul spunea "Tun foc!" Era ușor tunul, servanţii aduceau proiectilul. Proiectilul era contra tancurilor. Tancul dacă are o șenilă ruptă, el nu mai poate merge. La următor adus nemţii o grenadă pentru tancuri. Gropile pentru soldaţi erau făcute rotunde. Tancul trecea peste tine dar nu putea să te omoare. Dacă ai lovit în tanc cu grenada, aia o făcut explozie și-o făcut o temperatură de 2000 de grade. La căldura aia o explodat muniţia din tanc și carburanţii și-o murit personalul din tanc. Trebuia să ai sânge rece, să stai în groapă și când s-o apropiat la 15 metri ai dat cu grenada și-ai stat în groapă. Când trebuia să ne retragem trebuia să luăm tunul cu noi dacă se putea. Rușii or rupt frontul vreo 4 km și or intrat în noi și ne-or atacat din spate. (Aţi căzut prizonier?) Nu. Am fost rănit și-am fugit. (Cum aţi reușit să fugiţi?) Să-ţi spun cum. Când m-o rănit, pe mine în umăr și pe încă unul în gură, o mai rămas patru recruţi. Or început să plângă. Noi fiecare am avut la buzunarul de la veston un pansament. Am lăsat acolo tot și-am fugit. Rușii or dezorganizat totul, or rupt telefoanele. Când am coborât jos în șosea tancurile veneau.

Noi ca șoarecii am trecut drumul dintr-un lan de porumb în altul. Porumbul era neîngrijit. Când am trecut dincolo am fugit, am întâlnit un om cu mâna ruptă. O venit o tanchetă germană și ne-o luat. Am mers până în sat. Americanii or bombardat acolo, în mijlocul străzii or pus o bombă și s-o făcut o groapă acolo. Cum or venit căruţele or tăiat gardurile și pomii la oameni și-or ocolit. S-a aglomerat acolo. O debandadă. Acolo n-am mai putut trece că o fost drumul blocat. M-am coborât, am mers pe jos, am ocolit și-am găsit un tun mare ce era tras de un camion. M-am urcat pe talpa tunului și servanţii din camion m-or prins și m-or aruncat în mașină. O văzut că eram rănit. Am stat acolo și-am mers până lângă pădurea "Trei parale." Acolo o fost ofiţerii și-o spus că nu mai pleacă nimeni, trebuie opriţi rușii. Pe mine m-o lăsat să plec, că eram rănit. O venit niște salvări germane, o oprit unul și-am sărit pe scară lui din dreapta. M-o dus până  la un spital de campanie la un conac boieresc. M-am dat jos, nu mai erau locuri pentru cazare, mi-o dat o targă și-n parc sub un brad m-am culcat. Mi-o dat o injecţie antitetanos. N-o durat două ore că s-a dat alarmă. "Toată lumea să evacueze spitalul că vin rușii." Eu eram deja îmbrăcat. Am ieșit la șosea. Acolo erau camioanele. Ne-o luat și ne-o dus la Roman. Acolo ne-am urcat în tren și-am venit până la Filiaș. Când am trecut de București, erau soldaţi sanitari care ne serveau în vagoane. Ne-o spus că e gata războiul, că o pus românii armistiţiu cu rușii. Ne-o dus la Târgu Jiu. Apoi o început războiul între românii și germanii din ţara noastră. Mari lupte s-o dat.

Un sergent mi-o spus că or fugit toţi din pușcăria de deţinuţi români din Caransebeș. Unii români care știau nemţește, s-or îmbrăcat în haine nemţești și i-o împușcat pe nemţi. Or fugit nemţii, s-o retras. Ungurii ţineau cu nemţii. S-or retras prin Ardeal. Dacă n-ar fi încheiat armistiţiu românii cu rușii șase luni s-ar fi întârziat trecerea armatei rusești prin munţii Carpaţi. La Păuliș s-or dat lupte grele, că ungurii or vrut să scape și să rupă frontul. Românii nu i-or lăsat pe unguri să rupă frontul. S-or dat lupte grele și s-o făcut un monument la Păuliș. Românii cu rușii or ocupat Ungaria și or ajuns până în munţii Tatra. Or murit mulţi că nemţii or fost bine instalaţi. Însă rușii or băgat personal, la ei n-o contat. Or avut oameni. Americanii, englezii și francezii or intrat la ei acasă, la nemţi. Americanii și englezii or venit cu trupe și-or găsit poziţie în care să debarce. Or venit noaptea cu vapoare mari, cu artilerie și aviaţie. Or bătut poziţia aia la metru pătrat. Ăia de pe vapoare or putut să debarce pe uscat. Nemţii s-or retras de acolo un pic, ei n-or avut întăritură, n-or știut unde debarcă ăia. Americanii or adus și negrii din Africa. Nemţii s-o speriat de ei și-or aruncat arma și-o fugit. Nemţii o fost bine instruiţi pentru război.

Noi, românii am slab pregătiţi. Vara ne-o luat vestoanele la Moldova și ne-o dat cămăși. Ăștia de acasă or auzit că sunt rănit la mână și-or crezut că vrea să-mi taie mâna. Fratele o luat trenul și-o venit la mine în Târgu Jiu. O zis că mă duce la Lugoj la spital. Fratele s-o dus la colonel, șeful spitalului și i-o spus ce are de gând. Șeful o fost de acord și l-o chemat pe doctorul de salon. Doctorul i-o zis colonelului că poate să-mi dea drumul. Am venit pe defileu din Târgu Jiu până la Livezeni pe jos. Din Livezeni am venit cu trenul până la Lugoj.