Ne-au expropriat ca să plătim datoriile de război
După aceea a venit anul 1939, eram logodit deja. Părinţii au vrut să mă căsătoresc, dar eu nu am vrut pentru că am zis că mai înainte să fac armata. Așa ca m-am dus voluntar la armată, în 1939.
Că era atunci un fel de armată că dacă tu îţi plăteai calul și hainele și te întreţineai cu mâncare, erai ex-cazarmat, trăiai în oraș. Veneai dimineaţa la ora șase la servici și la ora cinci după-masa erai liber. Făceai trei luni de instrucţie de bază, iar după aceea mai făceai trei ani. În acești trei ani trebuia să faci pregătire militară, dar era ca un fel de joc așa. De exemplu trebuia să întreţii calul și după aceea să-l predai ca fiind apt. Puteai să ţii calul acasă să-l întreţii. Numai că trebuia să îţi faci toate hainele și de vară și de iarnă, trebuia să ai toate sculele necesare și așa mai departe. Eu am vrut să mă scap mai repede de armată.
Dar la întâi aprilie ‘39 m-am încorporat și la întâi septembrie nu ne-a mai lăsat acasă pentru că era tensiune mare, începea războiul. La întâi septembrie o început războiul cu Polonia. Noi eram activi, eram principalii oameni, că doar nu era să trimită rezervele și pe noi să ne lase acasă. De atunci am făcut doi ani și jumătate la Ineu, am săpat tranșee pentru ca atunci când vin ungurii să nu ia Ardealul, să nu poată trece cu tancurile. Pe urmă a venit Regele Carol al II-lea, el a ţinut cu Anglia și cu Franţa, nu cu Germania. Atunci toţi ungurii și toţi nemţii au căzut în categoria a treia, nu aveau voie să fie gradaţi sau să ocupe posturi principale, de exemplu să fie ochitor la tun ori la mitralieră, numai conductor la cai. Atunci erau caii, nu erau motorizate. Eu am ajuns conductor la infirmerie. Acolo era un medic neamţ din Sânpetru, care a studiat la Bonn, în Germania, a făcut și doctoratul acolo, dar dacă ar fi vrut să se facă doctor în România trebuia să fie încă o dată examinat. Dacă vroia să devină cetăţean român, trebuia să facă armata. Și așa, la 27 de ani a venit și și-a dat examenul ăsta și s-a înrolat în armată și l-or luat în război. Așa că eu am ajuns conductorul lui. Eram vecini în comună. Pe ordin era trecut fruntaș și n-a mai avansat, deși era doctor. Alţi doctori români au ajuns maiori, numai el era fruntaș. Atunci eram la Ineu, la Iștván Háza, acolo era un baron ungar care a mai rămas cu 5000 de ha. El a avut cândva 70.000 de ha. Și l-a expropriat până a ajuns la 5000. Trebuia să împartă pământul după Primul Război Mondial la locuitorii de acolo. Ofiţerii erau cazaţi înăuntru în castelul acestui baron, iar noi dormeam la... Că 5000 de hectare s-au prelucrat cu boii, că nici tractoare n-au avut. Erau sute de boi și mii de oameni care lucrau. Noi am stat în podurile unde erau boii, am dormit în paie doi ani de zile. Si pe urmă când s-a schimbat, a venit Antonescu, între timp regele a fugit și a venit Mihai, s-au aliat cu Germania. Atunci noi am cedat, ungurii au primit Ardealul și noi am făcut tranșeele degeaba.
Apoi am fost trimiși într-o cazarmă din Arad, să fim mai aproape în caz de război. Asta era prin aprilie sau martie 41. Din 39 și până-n 41 am apărat graniţa română contra Ungariei, ca dup-aia să-l cedăm. A început războiul în Balcani, unde România nu era implicată. Atunci am mai cedat și Basarabia la ruși.
Pe urmă a venit Antonescu și s-a legat cu Hitler. Hitler a declarat război ruși1or, iar Antonescu a cerut Basarabia înapoi. Atunci noi ne-am dus la Prut doi ani de zile, 41-42 și am mers până-n 43 la Stalingrad și înapoi. Înapoi am mai venit 100 de oameni, din 3000 câţi am fost la artilerie. Tunurile au rămas la Stalingrad. Asta era prin aprilie ’43.
Și atunci a venit un ordin că toţi nemţii să fie predaţi la Hitler să intre la SS. Și atunci toţi nemţii din regimentul nostru au fost eliberaţi. Unul a dezertat și a fugit la regiment înapoi, regimentul l-a predat nemţilor și nemţii l-au împușcat ca dezertor. Așa s-au dus toţi, n-a mai rămas nimeni. Am rămas din 43 și până-n 45 în mai, când am venit acasă. Intre timp am colindat până la Stalingrad, în Sârbia până-n Bosnia, sus în Polonia pana Ia Ratibor și la vest în Germania, până la Rin. Asta înseamnă aproape șapte ani de război. Când am venit acasă am cunoscut-o pe soţia mea și ne-am căsătorit. Logodna mea de cu șase ani de zile în urma, s-a desfăcut și nu s-au mai găsit unul cu altul. Așa m-am căsătorit cu soţia mea, dar n-am fost bine căsătorit, asta o fost prin 47, în mai, iunie, atunci am fost toţi nemţii expropriaţi. Nemţii nu mai aveau nici masă nici casă, nici pământuri. Au adus in fiecare casă coloniști, trebuia să le eliberezi camerele și să te retragi într-o cameră. Au adus coloniști din Dobrogea, macedoneni, din Moldova, de aici din Hunedoara. În toate comunele s-a băgat în fiecare casă câte un colonist căruia i s-a dat trei hectare jumate de pământ, că noi n-am mai avut.
Ne-au expropriat ca să plătim datoriile de război. O dată ce războiul era pierdut nu mai puteam face nimic.
În ianuarie au dus 70.000 de nemţi la muncă. Soţia mea a avut noroc fiindcă era bolnavă și atunci nu a trimis-o. Eu nu eram acasă așa să nu m-a trimis. Părinţii erau prea bătrâni ca să mai poată face ceva cu ei. Așa că ne-a găsit anul 45, luna mai în Tomnatec. Dar fără masă, fără nimic. Părinţii au avut două camere iar într-o cameră și în bucătărie erau coloniști din Hunedoara. Pe urmă ăsta s-a făcut primar. Și primarul ăsta, când eram căsătorit, prin 47, a iscălit ordinul ca să mă scoată din casă. Aveam voie să mai iau de acolo doar producţia ce am făcut-o. Toate vitele, toate uneltele trebuiau să rămână pe loc expropriate. Am avut pe vremea aceea șase vagoane de vin, în beci și o altă casă în centru. Vinul puteam să-l iau, dar butoaiele trebuiau să rămână. Cum puteam să fac asta? Să pun vinul în sac, sau cum? Norocul meu a fost atunci că nu au fost naţionalizate, încă, și fabricile. Comerţul încă mai funcţiona. Pe atunci jidanii cumpărau tot vinul din sat și ei aveau butoaie de transport pentru a-l putea expedia în Cehoslovacia, unde ei au făcut export. Au avut sute de butoaie la gară. Ei mi-au spus să aduc vinul, să-l pun în butoaie și să-l las în șanţ și dacă îmi place preţul să vin să decontez. Toţi șvabii am trăit atunci din producţia anilor anteriori. Ne-am dus la Periam la ștrand. Ce să fac acasă, să stau? Că n-aveam voie să lucrez, n-aveam nici pământ, nici cal, nici masă, nici mașină, că ne-a luat tot. Atunci am zis că mergem la baie la ștrand. Asta a mers până-n 47 când m-am mutat la socru într-o casă. Și acolo au fost coloniști.
Și prin 51 iar am început, am cumpărat un cal și am închiriat de la coloniști pământ, am pus zarzavaturi pe care le-am predat ulterior la aprozar, ca să pot subzista cumva. Că recolta din 40, 41 nu a ajuns ca să poţi trăi zece ani. Cu asta ai putut trăi doar un an. Și atunci iarăși am luat vie și, cum v-am spus, am lucrat la ferma, în jumate. Am făcut un beci la socru... Și așa am trăit de azi pe mâine.
Atunci, în 51, într-o dimineaţă bună, prin iunie, mi se pare în 21 iunie, am auzit bum-bum la poartă, câinele o început să latre, la ora trei dimineaţa, mă duc să deschid și aud: “Deschide în numele legii...”“. Am deschis și mi-au cerut buletinul. “Da aici stă socru-meu”, le-am zis. “Atunci buletinul lui!”. Le-am dat buletinul și mi-au zis: “În numele legii sunteţi arestat! Pregătiţi ce se poate încărca într-o căruţă și la ora opt să vă prezentaţi la gară!”. A rămas unul acolo, cu mitraliera. Erau vreo cinci, șase și un gradat a citit ordinul ăsta. Atunci ce să facem? Femeile au început să plângă, dar cu plânsul nu puteai rezolva nimic. În fiecare casă a mai rămas câte unul. Că atunci erau în sat mii de ostași, nu cumva să fugă careva. Așa că ne-am prezentat la gară unde erau sute de vagoane de vite. Pe unii i-au dus deja înaintea noastră.
(Ce v-aţi luat in căruţă?) Păi, ce să pui? Era voie să iei ce putea să intre într-un vagon. Două familii am intrat într-un vagon. Ne-au spus că putem lua și vaca, și calul dacă putem sta în vagon împreună. Noi ce-am făcut, am luat un cal, căruţă n-am luat fiindcă asta era bună numai până la gară. Am luat făina, am tăiat un porc, am luat slănină și niște untură, și haine. Ce puteai să iei așa repede? Restul o rămas acolo. Au năvălit barbarii peste ce-o mai rămas și or luat ce o fost de luat. Nu ne-a spus unde ne duce. Ne-a spus numai să ne pregătim și să facem. Dar nici soldaţii n-au știut unde mergem. Si atunci la fiecare vagon era câte un soldat cu arma care a păzit. A pornit trenul cu optzeci de vagoane după el, a trecut prin Arad, prin sud. Noi ne gândeam că ne duce în Rusia. La un moment dat, trenul o luat-o în jos, pe Valea Jiului, apoi prin București până am ajuns în Bărăgan. Când am ajuns acolo “Gata! Toata lumea descărcarea!”. Acolo or stat oamenii din vechea comună cu căruţe, erau obligaţi să vina să ne transporte undeva.
Când am ajuns acolo soldaţii le-au spus oamenilor „Să nu vorbiţi cu ei! Ăștia sunt titoiști, or fost prinși la graniţă, or vrut să fugă în Sârbia!”. Adică noi. Atunci toţi s-au uitat la noi ca la niște dușmani. Am descărcat la Jegălia, erau oamenii cu cai, cu brișche, a mai fost și un tractor cu remorcă, de la o fermă l-or adus. Atunci am descărcat fiecare, se știa deja unde trebuie să ne ducă la centru. Erau, în mijlocul Bărăganului, niște beţe bătute. Era măsurat câte treizeci de ari și ni s-a spus “Aici este a lui cutare...”; stradă nu era, nu era nimic altceva decât lucerna. Acolo am făcut un sat nou. Pentru că s-a zis că ar fi o pădure de salcâmi prin apropiere, Salcâmi i-am pus numele la sat. Șase ani am stat la Salcâmi. Am făcut echipe. Unul a avut cal, altul a avut altceva... Că apa era la șase kilometri depărtare. Erau butoaie puse la fiecare colţ și cărau apa cu cisterna, apa pentru băut. Oamenii foloseau apa asta pentru băut, pentru fiert, dar ca să faci casa cu chirpici sau din pământ bătut, aveai nevoie de apă. Că trebuie să fie moale pământul. La un metru era negru, iar în rest tot era galben. Atunci am făcut o groapă, socru-meu aducea apa cu căruţa într-un butoi, seara umpleam groapa cu apă, ian dimineaţa luam mocirla asta... Am primit două scânduri și niște beţe și pe urmă au venit șvabii și au făcut casa, ca acum trei sute de ani când au sosit în Banat Așa am făcut case în Bărăgan. Când zidurile au fost gata, am format o echipă și ne-am dus la baltă să tăiem papura. Si pentru că erau zeci de comune care-și făcuseră acoperișurile cu papură, noi am ajuns să mai tăiem de unde apa ne ajungea până la burtă. Atunci am scos papura afară și, pe urmă, am dus-o la gară, la Fetești. Acolo am primit un vagon și gratis ţi-a transportat papura. Când am ajuns am descărcat și tu o trebuit să ţi-o duci până acasă. Ți-o mai dat când ai făcut casa, două uși, patru ferestre și niște bile. Asta am primit de la stat, restul o trebuit să facem noi. Apoi am făcut un fel de gunoi, amestecat cu iarbă ca să se lege, iar femeile au tencuit, cu mâinile, casa. Și soţia a tencuit. Și am avut o fată de trei ani atunci, și ea o avut ștampă și o bătut pe ziduri. Am făcut o casă pentru socru și când am făcut și pentru mine o venit o ploaie ca un potop, cum n-a mai fost în Bărăgan și s-a răsturnat totul. Pe urmă am început să facem din nou dar numai câte una. Era deja august. 51 am zis că până-n iarnă doua case nu puteam face.