Până la război a fost o viaţă aproape normală, frumoasă și liniștită. Eu îmi amintesc de atmosfera care era în Piaţa Traian. Tatăl meu a fost comerciant, cu produse alimentare. Toţi comercianţii care erau în Piaţa Traian erau fiecare de altă naţionalitate, indiferent de ce fel de magazin au avut. Majoritatea erau evrei, apoi tatăl meu era sârb, mai erau și vreo doi unguri, un german, dar înţelegerea între acești oameni era perfectă. Era o atmosferă de cinste și de respect.  

Am dat bacalaureatul în 1942. Am urmat un scurt timp anul întâi al Facultăţii de medicină din Cluj, dar la Sibiu, fiindcă Ardealul de nord era ocupat de unguri și a trebuit să părăsesc cursurile de medicină datorită faptului că eram sârb, iar facultăţile de medicină făceau serviciul militar în cadrul școlii de ofiţeri de rezervă. Așa era atunci legea. Și din cauza aceasta, că eram sârb, nu puteam face Școala de ofiţeri de rezervă de pe lângă Facultatea de medicină și a trebuit s-o părăsesc pentru că erau legate una de alta. Pe lângă Facultatea de medicină era Școala de ofiţeri de rezervă unde se făcea instrucţie militară de două ori pe săptămână și nu școală. După multe demersuri făcute de mine, de părinţii mei, prin cunoștinţe, am primit aprobarea de a mă întoarce la Sibiu, în iulie 1944. Astfel că, momentul istoric 23 august 1944 l-am trăit la Poiana Sibiului unde era dislocată Școala de ofiţeri de rezervă. După 2-3 săptămâni, mai precis în 12 septembrie am fost demobilizaţi și trimiși acasă. Am ajuns înapoi la Timișoara, chiar atunci când se duceau lupte în jurul Timișoarei, cu armata germană care vroia să pătrundă în oraș. De atunci, din mai ?45, m-am prezentat voluntar la Spitalul militar din Timișoara, care avea o secţie la liceul Notre Dame din Josefin, unde am lucrat până la sfârșitul războiului.

(Ce-aţi fost acolo, infirmier?) Da, infirmier sanitar, cum se zicea în armată. După încheierea războiului, după ce lucrurile s-au reglementat, după ce facultatea din refugiu de la Sibiu s-a întors la Cluj, m-am întors și eu la Cluj, ca să-mi reiau studiile la Facultatea de Medicină.  

Eu, ca sârb, trebuie să accentuez că n-am avut niciodată, din partea nimănui, vreun obstacol că sunt sârb, până când a început războiul. Am avut colegi la școala primară, la liceu, majoritatea români, dar în clasele noastre au mai fost și câte un german, 2-3 unguri, 5-6 evrei și toată lumea s-a înţeles perfect. Prima lovitură, indirectă, pe care am simţit-o, a fost când s-a instalat puterea legionară în ţară. Au venit atunci la putere, în septembrie și imediat evreii au trebuit să părăsească liceul. Acest eveniment ne-a frapat pe toţi fiindcă până atunci am fost împreună șase ani de liceu, am stat în aceleași bănci. Întâmplarea a făcut că în clasa mea erau șase care-or trebuit să plece. Era și un liceu evreiesc în Timișoara, dar aceștia porniseră din clasa întâi la liceul C.D. Loga, care era un liceu foarte bun. Am avut profesori eminenţi. După ce legionarii au venit la putere evreii au trebuit să părăsească acest liceu. Au început să apară aceste legi rasiale. Într-adevăr, a fost un liceu foarte bun, dar când eram clasa a șaptea și a opta de liceu, perioada a coincis cu dictatul de la Viena când României i-a fost furat Ardealul de nord, atunci ne-au venit câţiva profesori din nordul Ardealului, de o clasă deosebită. Erau profesori eminenţi de la Cluj, Șimleul Silvaniei, Baia Mare, Satu Mare. Noi am mai făcut cu ei doar doi ani pentru că am terminat liceul. Pe urmă, și la facultate când am fost, în primul an, era un amalgam de colegi, din toată ţara, dar n-a răsărit nici o scânteie de rasism.

La Sibiu a fost o antipatie faţă de unguri și faţă de germani, pentru că toată lumea știa că dictatul cu cedarea Ardealului a fost de la Viena, făcut de Hitler. Sibiul era și plin de sași și era o oarecare animozitate. Ei erau atunci din tot sufletul alături de Hitler și săptămânal mărșăluia prin oraș câte o coloană, cu fanfară, căci mergeau voluntari în Germania, să lupte. Îmi amintesc că am stat într-o după-amiază într-o cazarmă și ne uitam pe geam, iar lângă noi era un ofiţer, care fiind rănit pe front a fost detașat un timp ca instructor, la școala militară. El, auzindu-i pe sași cum cântă și merg la război, zicea: ?Habar n-au unde se duc! În Rusia este groaznic să lupţi?. Ei se înrolaseră voluntar să lupte alături de armata germană. Cam toţi au mers în diviziile SS. A fost un moment care a trecut. Eu am revenit la Timișoara și am fost încorporat atunci la Regimentul 5 vânători de aici, care după trei luni de la încorporarea mea a fost mutat la Săcălaz, din cauza bombardamentelor. Acolo am stat până în iulie 1944 când, din ordinul Marelui Stat Major, cei care au fost scoși pe motiv că sunt sârbi sau altceva, au fost reprimiţi la Școala de ofiţeri de rezervă, implicit la facultate, însă facultatea nu lucra în această perioadă și așa am ajuns eu în Poiana Sibiului, unde era dislocată școala din Sibiu.

Eu consider că ceva mai mult de un sfert din viaţa mea a fost liniștită, fericită, alături de niște părinţi excelenţi, alături de o societate normală în care trăiam și care pe urmă s-a transformat. În timpul războiului eu am remarcat un singur fapt, care m-a șocat și pe mine și pe părinţii mei. În aprilie, când Germania a atacat Iugoslavia, era chiar într-o duminică și noi veneam acasă de la biserică, ne-am întâlnit cu un director de bancă, un intelectual german, la care tatăl meu a avut cont când avea prăvălie. Acest domn era la braţ cu soţia lui și l-am salutat, ca de obicei, dar el nu ne-a salutat, ci l-a scuipat pe tatăl meu, pe motiv că este un ?sârb porc?, așa i-a spus. În România regală, în România democratică, care a fost aproape până la sfârșitul războiului, pentru că episodul legionar care a fost din septembrie până în ianuarie s-a terminat cu rebeliunea legionară pe care Antonescu a înăbușit-o, lucrurile au evoluat absolut normal. După instalarea comunismului a început o adevărată dramă pentru familia noastră. Noi eram consideraţi burghezi și, ca atare, am avut de suferit toate ponoasele. Ne-au luat casa părintească, cumpărată de bunicul meu, din munca lui, casă ce este în Piaţa Traian, numărul 7, pe care nici până astăzi, după 13 ani de democraţie n-am primit-o înapoi, deși mă lupt pentru acest lucru. Din 1950 am început să lucrez, căci părinţii n-aveau nici un venit, pe tata nu voia nimeni să-l angajeze fiindcă ziceau că-i burghez. Casa ne era luată și atunci și eu și fratele meu am căutat repede să ne încadrăm undeva, să avem un salariu, ca să trăim toţi patru. Atunci am lucrat vreo doi ani în Fabrica Bănăţeanca și pe urmă am lucrat la Fabrica de ciorapi din Timișoara și apoi la Fabrica de tricotaje 1 Iunie, de unde am și ieșit în pensie. Și-acolo am avut de suferit căci s-a procedat într-un mod cu totul nedrept și necinstit. În Fabrica Bănăţeanca, în decurs de un an jumate am ajuns șef de serviciu, prin muncă. M-am distins prin muncă, iar conducerea m-a avansat și am ajuns de la un simplu funcţionar șef de serviciu. La înlăturarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca, cu care eu n-am avut nici în clin, nici în mânecă pentru că n-am fost membru de partid, n-am fost comunist, ci eram dincolo de baricadă, fiind chiar de ei condamnat că sunt burghez. A venit un activist de partid, de la municipiu, că atunci activiștii de partid erau evrei în proporţie de 80%, a venit la directoarea fabricii și i-a spus ca eu să fiu dat imediat afară pentru că sunt burghez. Era un moment care se numea ?curăţirea rândurilor partidului de oportuniști și de aceia care sunt de partea lui Pauker?. M-a chemat directoarea care până ieri mă aprecia și a început să urle la mine și să-mi spună că sunt concediat și am fost dat afară, pe stradă. Însăși lozinca lor a fost ?curăţarea rândurilor partidului? și m-a dat pe mine afară, care nu eram membru de partid. Acest evreu era din cartierul Fabric și-mi cunoștea familia.

Eu știu că în timpul războiului a venit un ordin ca să se stropească cu un material ignifug podul casei pentru bombardamente, ca să se împiedice arderea. Îmi amintesc și astăzi că tot podul casei, care era foarte mare, era împărţit la cei cinci locatari, plus o porţiune a fost lăsată pentru îngrijitorul de casă, căci am avut un portar, un îngrijitor de casă, care mătura și așa mai departe. Toate astea au fost separate cu lăteţe, făcute de tâmplar și când s-a ignifugat asta era o splendoare, căci tot podul a fost compartimentat. Închipuiţi-vă că imediat după ce au naţionalizat, în decurs de 2-3 ani au luat totul. Au venit cu camionul în curte, nu că au furat doar niște indivizi. A luat ICRALUL tot și i-am întrebat: ?Domnule, ce faceţi cu astea?? ?Foc facem, că n-au lemne la birouri, la Primărie și mergem acolo să le dăm.? Așa s-a ars totul.

Am avut un episod foarte interesant când am fost în armată, la Poiana Sibiului. Acolo am trăit ziua de 23 august 1944. În 23 august dimineaţa, tot batalionul a fost aliniat in centru, unde făceam în fiecare dimineaţă alinierea și prezentarea raportului. Atunci a venit ajutorul de comandant al batalionului și ne-a spus ce s-a întâmplat. Noi știam însă de la radio căci Poiana Sibiului este un sat bogat, de oieri și toţi aveau aparate de radio încă de pe vremea aceea. Ne-a spus ca trei dintre noi, care știm limbi străine să ieșim din front. Am ieșit trei și ne-au întrebat ce limbi știm. Primul a spus că știe limba engleză. ?Bun?, i s-a zis. Mă-ntreabă și pe mine și-i spun că știu: ?limba germană, limba sârbă și limba franceză, destul de bine?. Celălalt a spus că știe engleza și franceza. Ni s-a spus să rămânem, apoi ne-a spus așa: ?Voi, de-acum înainte, până la noi ordine nu mai faceţi instrucţie. Veniţi la comandament și întrucât între unitatea noastră și restul s-a întrerupt orice legătură, ascultaţi toată ziua posturile de radio pe toate posturile, orice, începând cu Parisul, Europa liberă?. A adus trei aparate de radio și ne-am dus la comandament unde ne-a dat la fiecare câte un registru în care să scriem ce știre a fost și unde e frontul. Trebuia în fiecare zi să prezentăm de trei ori acest registru la comandant. Era un colonel, Niculin și prezentam raportul acolo. Când am ajuns însă la comandament și ne-au dat aparatele de radio și registrele atunci colegul nostru Chiţu ne-a spus: ?Măi fraţilor, ca să scap de instrucţie eu am spus că știu limbi străine, da? eu nu știu decât românește, dar voi știţi și engleza, și franceza și stau și eu pe lângă voi?. Șmecher a fost, se vedea că era din Ploiești. El o ieșit din front și-o spus că știe și l-o auzit pe primul, pe-al doilea și el o spus că știe engleza și franceza. Ceilalţi care-l cunoșteau bine ne întrebau: ?Ce face Chiţu la voi că ăsta nu știe nici o limbă?.

(Cum aţi trăit dumneavoastră ziua de 23 august?) Pentru mine 23 august a fost o mare bucurie. Noi am fost cinci și toţi am locuit în case la ţărani. În Poiana Sibiului nu exista o cazarmă sau vreo clădire mare unde să stăm toţi, ci tot batalionul a stat pe la oameni: un pluton pe o anume stradă, alt pluton pe o altă stradă. Așa am locuit noi acolo. În noaptea aceea s-a tot anunţat la București că peste câteva momente va vorbi maiestatea sa regele Mihai, se va adresa poporului. Toţi am stat și am așteptat să auzim ce spune regele. Atunci a spus că a trecut de partea aliaţilor, iar eu am perceput-o ca pe o mare bucurie pentru că sunt sârb și nemţii ne-au cotropit ţara și știam ce atrocităţi au făcut acolo. M-am bucurat de această trecere de partea cealaltă și am observat că toţi cei care eram acolo, toţi s-au bucurat că s-a realizat acest lucru. Că pe urmă ne-au adus alte dezamăgiri, asta e altă socoteală. Am stat acolo sus și am fost izolaţi până când a venit ordinul de demobilizare în 11 sau 12 septembrie.

(Povestiţi-mi câte ceva despre comunitatea oierilor de-acolo.) Erau niște oameni bogaţi, înstăriţi, care aveau multe oi. După câte i-am cunoscut eu, cât am stat acolo, erau oameni cinstiţi, deschiși și buni români, căci erau numai români la Poiana Sibiului. Nu era altă naţionalitate acolo. Erau prietenoși cu noi, care eram toţi intelectuali. Toţi eram cu bacalaureat și ori eram de la Medicină, de la Farmacie, adică de la facultăţile acestea care erau militarizate. (De la ei luaţi și produse alimentare?) Nu, noi aveam aprovizionarea din Sibiu și mergea camionul de 2 ori pe săptămână și aducea mâncare. După 23 august s-a rupt legătura aceasta pentru că nu mai aveau curaj și atunci comandantul unităţii noastre a trimis un camion care era particular și l-a rechiziţionat în numele armatei. Mergea atunci de 2 ori pe săptămână cu un grup de 10 elevi de la școala noastră militară, care erau înarmaţi până în dinţi, mergeau până jos în Sibiu, să încarce camionul cu mâncare. Li se dădeau câte o ladă de grenade, pistoale automate, care stăteau în depozit și numai la instrucţie se scoteau afară. Și erau aduse pentru cazul în care vor fi atacaţi de ruși, că se-auzise deja că rușii jefuiesc pe unde ajung, dar nu ajunseseră prea aproape. De 2-3 ori au fost la Sibiu și când s-au întors au zis că n-au văzut pe nimeni. Am mers frumos până în Sibiu, ne-am dus la unitate, am preluat marfa și-am dus-o sus și nu era nimeni. Eu n-am fost niciodată căci am fost la postul de comandă, la radio. Prin luna septembrie s-au întâlnit deja cu unităţi rusești. Ai noștri erau toţi în uniformă și rușii nu prea s-au legat de ei pentru că pe cabina șoferului, la camion, era montată o mitralieră, căci așa hotărâse colonelul nostru, ca să facă impresie. Mâncarea era însă din ce în ce mai proastă, că știu că ne-au ţinut zilnic cu arpacaș, că nu aveau nici jos, la depozitul din Sibiu. În 11 septembrie ne-au dat drumul și atunci am făcut cunoștinţă cu rușii. Am angajat de la oierii de-acolo câteva căruţe, că fiecare a avut un geamantan cu care a fost la armată, nu de lemn, ci geamantane de-acasă. Trebuia să mergem până la calea ferată și nu era nici un fel de transport, căci autobuzul Sibiu - Poiana Sibiului nu mai circula. A trebuit să coborâm vreo 12-14 kilometri și nu puteam merge pe jos. Am luat vreo 3 căruţe în ziua aceea, noi care mergeam cu trenul spre Timișoara. Colegii mi-au spus să trec în frunte că sunt sârb și știu să vorbesc cu rușii. Zic: ?Măi, eu rusește nu știu?. ?Spune-le tu numai pe sârbește că o să te-nţeleagă ei?. Pe drumul ăla am făcut cunoștinţă cu rușii. Era 12 septembrie și era vară, cald și când coboram apar după un colţ trei rusnaci, cu pistoale automate în piept. Noi eram civili toţi și ne-au oprit acolo. Le-am spus că noi venim de la armată și am fost trimiși acasă. Le-am explicat eu pe sârbește și cât m-o înţeles el pe mine și cât l-o interesat, că nu l-o interesat, imediat, după un minut mi-a cerut un ceas. Noi aveam ceas dar le ascunsesem prin buzunare și i-am spus că n-am ceas. ?Niet cultur?, a zis rusul. El ne-a arătat atunci că el avea patru ceasuri, adică avea cultură. Avea ceasuri furate. Ne-a spus atunci să ne ducem.

(Cum era la comandament, la radio?) Dimineaţa se mânca, micul dejun, la șapte, la cantina batalionului. Acolo trebuia ca noi să fim în primul schimb, să mâncăm la șapte și la șapte și un sfert trebuia să ne ducem la comandament. Ăsta era programul nostru. Puneam aparatele de radio și începeam să ascultăm, însă de multe ori nu era nimic de ascultat și stăteam în curte, la soare. Fiecare avea o masă și ne-au dat câteva scaune, aparatele de radio, creioane de scris, că pe vremea aia nu existau pixuri și scriam ce evenimente erau. De multe ori scriam la o anumită oră că nu-i nimic de semnalat, căci într-adevăr nu prinsesem nimic interesant. Dădeam ceea ce notasem la adjutant, care se ducea la colonel. Altădată erau evenimente. Știu când or ocupat aliaţii Parisul. Prindeam posturile acelea din vest care anunţau că e liber cartierul cutare, că armata franceză a intrat pe-acolo, că au fost prinși prizonieri. Atunci nu ne dezlipeam de la aparatul de radio. Era important, căci a fost forţat Rinul pe urmă, nu știu pe unde. Eu personal mă bucuram de toate aceste evenimente militare care se întâmplau. Între 12 și 1 colonelul trimitea pe adjutantul lui ca să ia registrele, apoi noi ne duceam la masă. La masă ne duceam cu schimbul, că doi trebuiau să rămână acolo. Apoi veneam înapoi și până la 6-7 după-masă iarăși venea adjutantul și iarăși lua registrele și le ducea la colonel. Dacă nu era nimic deosebit venea înapoi și ne spunea că putem pleca acasă. Când erau ceva evenimente, când se dădeau pe undeva lupte, atunci ne spunea să stăm până la 12 noaptea, să scriem, pentru că dimineaţa vine la 7 și ia registrele. Ne dădea la fiecare câte un pistol pentru că mergeam acasă la 12 și să nu ne atace nimeni. Erau și mulţi câini ciobănești acolo care atacau. Noi mergeam totdeauna pe mijlocul drumului, nu pe lângă case, ca să nu provocăm câinii. (Practic armata aţi făcut-o acolo.) De la facultate am mai făcut la 5 Vânători, unde am stat destul de mult timp, căci regimentul a fost dislocat la Săcălaz. Pe urmă mi-a venit ordinul de chemare.

Au fost două gesturi de oameni inteligenţi, deștepţi. Când a intrat România în război, Antonescu cu cei care conduceau ţara au hotărât ca toţi aceia care fac Politehnică, Medicină, Medicină Veterinară, Farmacie, vor face serviciul militar în cadrul facultăţii și s-au înfiinţat aceste școli de ofiţeri de rezervă de pe lângă facultate. În zilele acela am primit uniformă de acolo și veneam dimineaţa și în loc să mergem la facultate mergeam la cazarmă, apoi pe câmp afară, la instrucţie până la ora 3 când mergeam acasă. Asta a fost făcută cu scopul de a cruţa tineretul intelectual de a fi măcelărit pe front. Te prindea într-o ambuscadă pe front, când ne băteam cu Rusia și scăpau doar jumătate din ei sau te luau prizonier și te duceau în Siberia. Acesta a fost un gest de mare fineţe intelectuală din partea lui Antonescu și a celor care erau în jurul lui, căci au fost mii de studenţi în ţară. Al doilea gest a fost făcut după 23 august, când cei care au preluat conducerea României, căci regele era în mod simbolic, dar cei care au luat, cum a fost generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Brătianu, au dat ordin ca toate aceste școli să se desfiinţeze, iar noi să fim trimiși la vatră, acasă. Nu ne-au trimis la unităţile noastre de bază, cum aș fi fost eu, la 5 Vânători Timișoara sau altul la Lugoj. Comuniștii au venit mult mai târziu și au preluat ţara după 6 martie.

Când am ajuns la Timișoara,  pentru că eram sută la sută de partea celor care luptau împotriva nemţilor, m-am prezentat voluntar la Spitalul militar, unde aveau o secţie, în Josefin, la liceul Notre Dame și doctorii de-acolo m-au primit cu braţele deschise pentru că erau foarte puţini sanitari și erau bucuroși că au pe cineva acolo, căci știam să dau o injecţie, știam să pansez. Pentru că acolo veneau răniţi cu duiumul și la cei mai mulţi trebuia să le fie schimbat pansamentul, să li se facă injecţii, aceste lucruri le făceau infirmierii căci erau doar 3 medici în acel spital, dintre care unul a fost fratele lui Alecu Țiucra, pe care-l chema Lelu Țiucra. Pentru că am fost foarte bun prieten cu fratele lui el m-o luat pe lângă el să-l ajut.

(Aţi prins bombardamentele din Timișoara?) Da, am prins bombardamente. Când am fost cu Regimentul 5 Vânători la Săcălaz, am prins primul bombardament nocturn pe care l-au făcut englezii asupra Timișoarei. Noi, cei care eram cu administraţia regimentului, stăteam la săteni în case, căci soldaţii care erau la instrucţie au stat în corturi. Și-atunci am auzit bubuiturile acestea în Timișoara și toţi am fugit la marginea satului. Ei au bombardat gara și zona aceea și noi aveam impresia că arde toată Timișoara, căci vedeam numai flăcări. La Săcălaz n-a căzut nici o bombă și dimineaţa am luat bicicleta de la proprietarul de casă unde stăteam, un german, ca să văd ce-mi fac părinţii și fratele. Am venit până acasă, însă cartierul Fabric era neatins. Al doilea bombardament asupra orașului Timișoara a fost făcut de americani, într-o zi pe la prânz. Eu eram iarăși la Săcălaz și atunci nu s-au văzut așa flăcări mari, căci nu era noapte, dar exploziile s-au auzit în toate părţile. Însă atunci n-am putut să vin la Timișoara pentru că erau rapoarte de la Timișoara la comandantul regimentului ca să nu se deplaseze nimeni spre oraș și, ca atare, n-aveam voie să părăsim garnizoana din Săcălaz. A doua zi a venit însă fratele meu să mă anunţe că-i totul bine, că nu e atinsă casa. Mai ales în cartierul Fabric n-a căzut nici atunci nici o bombă. Astea eu le-am trăit departe totuși, la 10-12 kilometri de Timișoara, de infernul ce-a fost în oraș. Mulţi au murit atunci și bunicul soţiei mele a murit, în Ronaţ. Chiar în faţa bisericii a căzut o bombă și l-a omorât. Mulţi timișoreni au murit, mai ales cei din cartierele dinspre gară și spre malul Begăi. A mai căzut și câte-o bombă rătăcită, cum a fost în centru, pe strada Republicii, unde este jos agenţia Cardinal, însă asta n-a fost obiectiv, ci s-a rătăcit în zbor. Clipa de groază pe care am trăit-o eu a fost când ne-au dat drumul de la Poiana Sibiului. Am venit până jos în vale și am luat primul tren care venea dinspre București și mergea spre Arad. La un moment dat, la Săvârșin, trenul s-a oprit și-n zări s-au văzut niște avioane. A fost panică și lumea a început să fugă pe câmp și-n toate părţile. Eu, împreună cu 2-3 timișoreni care eram acolo, ne-am ascuns sub vagoane, iar eu mi-am pus capul lângă o roată de vagon. Avioanele nemţești au venit jos și-au tras cu mitralierele. Eu stăteam între șinele de cale ferată și gloanţele se auzeau lângă noi. Cei care au fugit pe câmp au păţit mai rău. Asta este o chestiune de inspiraţie. Unii au crezut că sub tren e mai bine, alţii însă credeau că pe câmp e mai bine. Ei au mitraliat pe câmp căci au văzut că sunt oameni și i-au omorât. Trenul a pornit apoi și s-a spus că ungurii au ocupat deja Aradul și trenul a fost deviat astfel spre Lugoj. Asta a fost în ?44, în 13 septembrie. A venit trenul spre Lugoj și apoi la Timișoara și am venit acasă.

(Aţi prins lupte pe front?) Nu, că pe front n-am fost. Când au fost luptele în jurul Timișoarei, când unităţile nemţești au ocupat Săcălazul și toată regiunea, de la frontiera sârbă, că de-acolo au venit trupele nemţești spre Timișoara, aici nu au reușit să ajungă că deja puterea lor de luptă era slăbită. La Timișoara au fost câteva unităţi militare care cu multă bravură au apărat orașul, nemţii numai de la distanţă au tras cu tunul. O lovitură a fost în Piaţa Traian, noi eram în pivniţă. A mai fost un bombardament către seară, tot al nemţilor. Noi eram pe strada asta unde sunt acum sindicatele, între Paris și Nemoianu. Acolo este o vilă care a fost a doctorului Gabor, care a fost un ginecolog renumit și care avea un băiat care era de vârsta mea. Și organizase o mică petrecere la el acasă și am fost acolo. Am petrecut după masă, ne-am distrat, eram tineri, băieţi, fete și la un moment dat auzim sirenele. Toţi ne-am dus în pivniţă, natural, în afară de doi care au vrut să vadă cum e și care au rămas în curte la această vilă. A căzut o bombă în curte, la spitalul de copii și o schijă l-a lovit pe colegul meu Cleja, căruia i-a tăiat coloana vertebrală în două și a murit pe loc. Pe un alt coleg, Dinu Moraru, l-a lovit o schijă în spate, dar a avut noroc și a scăpat. Asta este cum e norocul omului, căci ei când au auzit cum fluieră bomba aceea când venea jos, Cleja s-a întors și l-a lovit schija în spate și i-a rupt coloana vertebrală în două, iar pe Moraru l-a lovit o schijă în coapsă, dar n-a murit. Cu noi era și Alecu Țiucra și fratele său Lelu Țiucra. I-am tras înăuntru și am văzut că cu Cleja nu mai e de făcut nimic și l-am luat pe Dinu cu noi, în pivniţă jos. L-a pansat doctorul Gabor, căci era casa lui. Alături, colţul acela era spitalul particular de ginecologie a doctorului Gabor. Astăzi este a spitalului de copii. Dacă veneau și ei cu noi în pivniţă, scăpau, dar ăsta e destinul. Nici noi, atunci când am auzit sirenele, nu am fugit, dar am zis să mergem jos, că nu se știe ce se poate întâmpla. Nemţii au bombardat aiurea Timișoara, mai mult ca să bage frică în oameni. Ei au aruncat unde au putut, așa că au căzut schije și în curtea spitalului de copii. Și în perete erau schije. Asta a fost așa, o parte din război, unde am văzut cât poate fi de mare pericolul.

(Ce-aţi simţit ca sârb când a fost atacată Iugoslavia, în ?41?) În ?41 am fost destul de consternaţi de faptul acesta. Ne-am așteptat la un moment dat, pentru că de multe ori ascultam discursurile lui Hitler, știam perfect nemţește. În discursul lui, Hitler pomenea și de ceilalţi din Europa și spunea ?Bravo popor sârb?, asta când încă nu erau în război. În 27 martie s-a semnat un tratat de alianţă între Iugoslavia și Germania, pe care l-a semnat guvernul iugoslav, care a fost considerat pe urmă, de istorie, ca trădător. Prinţul regent al Iugoslaviei a fost prinţul Paul, pentru că regele Alexandru a fost omorât în ?34 sau în ?36, la Marsilia, în acel atentat vestit. Atunci fiul său, Petru, a fost minor, avea vreo 9-10 ani și s-a instalat o regenţă în frunte cu vărul regelui Alexandru, care era prinţul Paul și care era germanofil. Au semnat în ?41 cu nemţii un tratat de alianţă. După trei zile a izbucnit o adevărată revoluţie în Belgrad și în Serbia, iar în 6 aprilie Hitler a și atacat. Atât i-a trebuit, până a strâns armata în jurul graniţelor. Hitler avea planificat ca în primăvară, în martie, să atace Rusia, dar a trebuit să amâne până în 22 iunie și a pierdut timp preţios pentru că venea iarna. Pentru asta ei au căutat să se asigure de flancul acesta din Balcani, căci bulgarii erau în mâna lor, Antonescu era în relaţii perfecte cu ei, la fel și ungurii. De-aia au încheiat și cu Iugoslavia acest tratat ca să fie siguri în Balcani și atunci ei s-ar fi năpustit din martie asupra Rusiei, dar toată treaba a fost amânată până în 22 iunie. Prea repede a venit iarna în Rusia și i-a împotmolit. Și-atunci, pentru chestia asta, ei s-au exprimat foarte dur faţă de sârbi: au omorât, au incendiat, au nenorocit ţara. S-au creat atunci două mișcări de rezistenţă: una regalistă și alta a lui Tito, care era comunistă. Totdeauna în istorie sunt chestiuni de nuanţe, cum se desfășoară în perspectivă lucrurile, căci prima mișcare de rezistenţă a fost cea regalistă, care s-a format în Serbia. Pe urmă și Tito a venit și a făcut cu comuniștii această mișcare și s-a ajuns într-o situaţie urâtă, că au început la un moment dat să se bată între ei. Pe de o parte, cei care erau în mișcarea regalistă, condusă de un general, Vraja Mihailovici, care a condus și rezistenţa, iar pe de altă parte erau anticomuniști și n-au vrut să colaboreze cu mișcarea comunistă a lui Tito. Atuncea ei au rămas, geografic, din punct de vedere a capacităţii de a se aproviziona, într-o poziţie izolată. Aicea ei au făcut o mare greșeală, căci la Belgrad nemţii au instalat un guvern de marionete. La conducerea acestei rezistenţe fiind tot niște generali au intrat la un moment dat cu aceia în legătură și așa a devenit cumva o perioadă tacită. Când mișcarea lui Tito a luat avânt în Iugoslavia, nemţii au încheiat cumva o înţelegere cu această mișcare regalistă. Nemţii erau într-o situaţie foarte dificilă căci trebuiau să ţină divizii întregi în Serbia din cauză că era veșnic în luptă cu partizanii lui Tito, care atacau în toate părţile. De multe ori au trebuit astfel să retragă din vest divizii ca să aducă aicea în Balcani. Pe urmă, când au debarcat pe 6 iulie aliaţii în vest, nu mai puteau să aducă pe nimeni încoace și au trebuit chiar să plece și atunci mișcarea lui Tito a luat mai mare avânt. Ambele mișcări au fost sprijinite al început de anglo-americani. Există și un discurs celebru a lui Churchill, care a spus: ?Pe mine nu mă interesează cine-i regalist și cine-i titoist. Pe mine mă interesează care doboară mai mulţi nemţi?. A început apoi sprijinirea exclusivă a mișcării partizanilor. Anglo-americanii n-au mai ajutat mișcarea regalistă de rezistenţă, care s-a prăpădit pur și simplu. Atunci tot timpul zburau noaptea avioanele care parașutau armament și mâncare pentru Tito. Churchill l-a trimis pe băiatul lui, maiorul Churchill care a fost atașat militar în cartierul general al partizanilor, la Tito. Și încă alţi ofiţeri englezi, care au fost ofiţeri de legătură, căci li se spunea ?trimiteţi asta, avem nevoie de asta sau acuma o să atacăm asta sau o să atacăm mâine acolo, dar voi bombardaţi cu cinci ore înainte căile ferate?. A fost o colaborare și a fost o mișcare care a luat amploare pe urmă, mai ales când au avut sprijin. După ce anglo-americanii ocupaseră sudul Italiei atuncea au fost de tot ?pe cal?, cum se spune, pentru că din Italia bazele aeriene erau foarte aproape ca să parașuteze muniţie, alimente. (Au existat cazuri când au mers sârbi din această zonă în Iugoslavia să lupte contra nemţilor?) Da, au existat. Au fost destul de mulţi care au fost partizani. Erau mulţi tineri din satele astea sârbești.