În fond, în rest, lucruri așa, foarte interesante din viaţă n‑aș putea ca să vă spun, decât că mi‑a plăcut să călătoresc, când am avut ocazia și posibilitatea, bineînţeles că pe vremea aceea mai mult către Răsărit am călătorit, am văzut unele orașe din Rusia, Asia Centrală, o dată am fost și în Franţa, am avut o rudă acolo și m‑a invitat și printr‑o minune am primit și pașaport? bineînţeles fără copii. Am venit înapoi și iacătă? cam asta a fost toată viaţa.

(Aș dori să‑mi mai povestiţi, dacă doriţi, despre perioada ?42‑?43, când aţi fosttrimis la muncă obligatorie.) La dorinţa dumneavoastră, am să vă povestesc cum a fost cu acel lagăr de muncă. Deci, în 1942 am fost invitat la Centrul Militar, cum se chema pe vremea aceea. Asta era în septembrie și a spus să luăm cu noi haine pentru toate anotimpurile și hrană pentru trei zile. Și am fost duși la gară, unde doar douăzeci de persoane am fost îmbarcaţi într‑un bou‑vagon, într‑un marfar închis, cu pază militară. Și am fost dirijaţi către est. Unde vom ajunge n‑am știut. Și după opt zile am ajuns la Focșani. Dacă respectivul militar care păzea, care era santinelă la vagonul respectiv... știţi, că se schimbau aceste santinele, fiecare, nu știu a câta gară a venit alt soldat. Dumneavoastră nu știţi, dar pe vremea aceea vagoanele de marfă aveau o platformă. Nu toate vagoanele de marfă aveau frână automată din asta cu aer comprimat, erau frâne de mână. Și această frână de mână era lăsată pe o platformă care era într‑un capăt al vagonului, știţi. Acolo era soldatul acela, și bineînţeles că n‑aveam voie să ne dăm jos, ușa era trasă, ușa aia rulantă. Dacă soldaţii ăia nu erau oameni, noi muream acolo de sete. Ei ne‑au mai adus apă. Erau? nu toţi erau câini. Știţi. După ce ne‑am dat acolo jos, în gară la Focșani, ne‑am dus 40 sau 45 de kilometri în coloană, bineînţeles cu pază militară, glonţul pe ţeavă și așa mai departe. Am fost duși lângă Mărășești, într‑un sat, Ciușlea se chema. Mai bine‑zis, între satul acela și un braţ al Siretului era un câmp. Și acolo pur și simplu ne‑au dat niște unelte, lopeţi, târnăcoape, cazma și ne‑au pus să săpăm? Să vă povestesc acum, ca să vă puteţi da seama de efectul psihologic. Nu ne‑au spus? nu ne‑a spus nimeni absolut nimic. Era un teren care era mare, era îngrădit cu sârmă ghimpată, deci gard de sârmă ghimpată, și ne‑au pus să săpăm niște șanţuri. Aceste șanţuri trebuiau să fie de 15 metri lungime, 2 metri lăţime și 2 metri adâncime. Am zis : ?Hopa ! Gata ! Astea‑s gropile comune?. Dar n‑a fost, n‑a fost. După aceea ne‑au pus să tăiem niște copaci, să‑i fasonăm, și atunci am bătut în acești trunchi de copaci niște stâlpi în mijlocul acestor gropi. După aceea o singură grindă deasupra, nu știu dacă dumneavoastră vă daţi seama, am aruncat niște ramuri, niște mărăcini în marginea șanţului, și această grindă, că așa a fost, un fel de acoperiș făcut din ramuri peste care am aruncat pământul care a fost scos din acest șanţ. Deci intrarea a fost lăsată numai într‑un capăt, iar celălalt era astupat, deci era o intrare așa, pe plan înclinat, să mergi în această văgăună subterană, lungă de 15 metri, lată de 2 și adâncă de 2. Asta era ?cazarea? în care am stat doi ani, iarnă‑vară. Frumos era când a început toamna, ploaia. Și a plouat, și a plouat, până când acest strat de pământ s‑a îmbibat cu apă. Și atunci a început să curgă noroiul. Și pe urmă, când a început apa Siretului să crească din cauza ploilor, atunci a venit și apa freatică, și am stat până aproape de genunchi în apă, iarnă‑vară. Bineînţeles că s‑au format detașamente de muncă obligatorie și ne‑am ocupat cu îndiguirea braţelor Siretului, care trebuiau oprite ca să rămână un curs central. Am lucrat la oprirea cursului de apă care venea în aceste braţe ale Siretului. Pe de altă parte, alte grupuri au fost puse pentru defrișări de pădure, alte grupuri, mai ales în ?41? în ?43, pardon, în ?43, când se simţea deja că Germania nu este chiar atât de stăpână pe războiul acela, știţi, și, mă rog, sigur că autorităţile militare sau Statul Major sau nu știu cine au intuit că frontul o să se și întoarcă din Rusia, ne‑au pus să facem cazemate. Din pământ, din beton, mă rog. Era o normă de muncă pentru fiecare care era denumită de ei randa­ment, adică fiecare trebuia să dea un anumit randament. Numai că acolo erau și oameni mai bătrâni. Și nu mergea, că nu erau în stare să facă faţă ! Era o muncă foarte grea, foarte grea. Și nu erau în stare să o facă, mai ales că era alimentaţia aia, două luni zeamă de fasole, doar patru‑cinci boabe. Cine a avut protecţie și a cunoscut bucătarul a primit din fund un polonic în care au plutit două‑trei boabe de fasole sau varză. Când s‑a terminat fasolea, a venit varza. Știţi ? O pâine militară, neagră, mică, pe zi, care de cele mai multe ori nu avea decât coaja, fiindcă se găsea o găurică în care ?șoarecii? sau ?șobolanii? au mâncat miezul, că era numai coaja. Nu vă puteţi închipui? Nu vă puteţi imagina. De foarte multe ori pâinea se înlocuia cu un pătrat de mămăligă de 10 pe 10. Asta pe o zi. Apoi vă puteţi închipui, cu hrana asta, cine putea să reziste. Cine era tânăr și rezistent, acela a supravieţuit, știţi. Dar ăia care erau mai în vârstă trebuiau ajutaţi. Și atunci fiecare tânăr mai făcea o bună parte din munca repartizată altora, care erau mai în vârstă. Că dacă nu, s‑a dus mâncarea pe seara respectivă, știţi. În schimb, a primit altceva : la apelul din dimineaţa următoare a primit douăzeci și cinci de bastoane pe spate. Dacă n‑a făcut ce trebuia să facă. Deci cam asta era. În ?43, cam așa, au născocit că sunt păduchi și au adus niște etuve. Știţi ce‑i aia ? Etuve, niște cuptoare din astea pe roţi, erau cuptoare ambulante în care băgau hainele, ca la o anumită temperatură să moară păduchii. N‑au fost păduchi, dar au născocit că sunt păduchi și au băgat hainele acolo. Și am rămas în zdrenţe, toate le‑au ars. (Dar de ce au făcut lucrul acesta ?) De bătaie de joc. Cuiva i‑a venit în minte ca să ne facă figura asta și ne‑a făcut sigur. Nu erau fântâni, apa de băut era braţul acela al Siretului, cum am spus, că lagărul acesta era între sat și acest braţ al Siretului. Toată alimentaţia cu apă era din acel braţ al Siretului, drept pentru care în primăvara lui ?44, cred că prin aprilie sau mai, nu mai ţin minte exact, aprilie‑mai ?44, a izbucnit o febră tifoidă, nu tifos exantematic, că păduchi nu erau, febră tifoidă din apa Siretului. În două săptămâni a curăţat jumătate din efectiv, am rămas jumătate. Mare noroc a avut acela care a supravieţuit.

Și a venit 23 august ?44 și n‑am știut ce se întâmplă, pentru că lumea fierbea, s‑a văzut că‑i agitaţie, era lângă sat, era agitaţie, militarii care ne păzeau au intrat într‑o mișcare suspectă, au plecat, au lăsat dracului, nu au zis nimic. Și ne‑am trezit singuri. Și după aceea ne‑am dus și ne‑am interesat în sat ce s‑a întâmplat. Și ne‑au spus ca așa și‑așa, evenimentele din 23 august, și am luat‑o frumos, pe câmp, înainte, așa, au venit trupele germane.