Se apropia frontul, știţi, și noaptea se vedeau proiectilele și se auzeau bubuiturile. Și noi mergeam către apus, dar frontul mergea mai repede decât puteam merge noi pe jos. Și deodată ne‑am pomenit ajunși din urmă de armata germană. Și am zis : ?Domnule, acum s‑a terminat. Terminat ! Asta ne termină?, știţi. Vin și întreabă ce și cum, știţi cum e în război? Dar, nu. Au trecut frumos, n‑au întrebat pe nimeni de ce se duce, unde se duce. Erau preocupaţi de retragerea lor. Cea mai mare spaimă știţi când am tras‑o ? Am avut o bucată de pâine, ultima raţie, știţi. Așa. Neagră, militară. Și nemţii mergeau în coloană, mai pe șosea, mai lângă șosea, mergeau așa, în coloană defor­mată, dar coloană. Că ei nu sunt în stare decât să meargă în coloană, disciplinaţi, nu ca oricare, indiferent cum, dar coloană trebuie să fie, nu ? Așa că unul s‑a desprins din coloana aceea și a venit. Era un coleg de suferinţă, ca să‑i zic așa, un prieten. Noi doi mergeam pe câmp, că oamenii s‑au răzleţit,  s‑au împrăștiat. Și vine la noi cu pușca mitralieră. A avut o pușcă mitralieră germană, pe care a ţinut‑o în mână. Și am zis, domnule, acum nu știu ce va fi. Și a început să vorbească nemţește. Eu, care vorbesc nemţește, am înţeles ce a zis. Știţi ce‑a propus ? Că dacă avem o bucată de pâine, ne dă pușca mitralieră? În schimbul bucăţii de pâine. Și știţi ce am făcut ? Am scos bucăţica aia de pâine ce o mai aveam și am dat‑o soldatului german și n‑am luat, bineînţeles, că n‑aveam ce face cu pușca mitralieră. Și el a mulţumit și a plecat. Cu pușca mitralieră cu tot. Astea sunt întâmplări unice în viaţă. N‑o să aveţi niciodată experienţa asta, șocul acesta.

Și așa am ajuns? am intrat într‑un marfar, vreo două zile și o noapte am călătorit cu marfarul acela, pas cu pas. Și am ajuns în București. Acolo prietenul acesta al meu a avut niște rude, m‑a dus și pe mine acolo, mă rog, ne‑am spălat, am mâncat. Ăia ne‑au dat niște haine, el a rămas acolo, eu am venit în Timișoara. Asta a fost povestea acelui lagăr.

(Aţi spus că erau unii mai favorizaţi decât alţii: la masă, mai exact, dacă‑i cunoșteau bucătarii, la dădeau mai mult.)Dacă‑l cunoșteai pe bucătar, îţi dădea din fund și erau două‑trei boabe de fasole, și dacă nu, primeai numai zeama. (În ce sens, cum să‑l cunoști pe bucătar, de unde ?) Adică, să zicem că era din același oraș cu tine. Infirmerie nu era, nu era. Era un sanitar. În unitate, acolo, erau vreo trei sute de oameni, cam trei sute. Și fiecare a avut adăpostul acesta subteran de douăzeci de oameni. Și erau mai multe și au venit alţii și au făcut încă și totul era îngrădit acolo, și ce‑am vrut să spun eu cu asta, că se nimerea să te cunoască și atunci ţi‑a dat din fund, și dacă nu? că nu ajungeau atâtea boabe pentru atâta popor. Numai unii primeau boabe. Ceilalţi au primit zeama, când era fasole. Când era varză, totuna era. Altceva nu era : ori fasole, ori varză. Asta? altceva nu era. Asta era? Te cunoștea, îţi mai dădea din fund.

(Dar care erau relaţiile dvs., ale celor de acolo, din acest lagăr, cu oamenii din satul din apropiere ?)Nu știau de noi. Era sârmă ghimpată de jur împrejur

(Numai când aţi ieșit aţi aflat de acel sat ?)Noi la muncă nu ne‑am dus către sat. Noi la muncă ne‑am dus către Siret. Și în fiecare zi am trecut acel braţ al Siretului ca să ajungem la locul de muncă, am trecut acel braţ al Siretului dezbrăcaţi, cu hainele pe cap. Inclusiv iarna ! Inclusiv iarna. Așa dădeam cu mâna sloiurile de gheaţă, deoparte. Da, e frumos ! (Pare incredibil.) Frumos, nu ? Uite, și‑a trecut. Și‑a trecut. A rămas o amintire.