Până la vârsta de 4 ani am fost crescut de bunici, pentru că părinţii mei, fiind amândoi foarte ocupaţi, nu prea aveau timp să se ocupe de mine, așa că am învăţat ungurește și românește cam în același timp. Școala am făcut‑o în Lugoj. (Ce limbi aţi învăţat acolo ?) Acasă am învăţat franceza cu taică‑meu, pentru că și‑a făcut facultatea în Franţa, și cu maică‑mea am învăţat engleza. Dar acasă. La școală mă distram. În ora de franceză eram undeva în fundul clasei și citeam. Și când mă ridica, răspundeam, dar știa deja? așa că mă lăsa în pace. Și, sărind puţin în faţă, la facultate prima mea restanţă a fost în anul III la franceză, pentru că nu m‑am dus la absolut nici un curs sau ce‑o fi fost și n‑a vrut să mă primească în examen. După școală m‑am dus complet greșit, la Chimie Industrială. Dar de asta mi‑am dat seama abia prin anul II, și văzând ce se chinuie părinţii să mă ţie, am zis c‑o termin și văd pe urmă ce fac.

M‑am căsătorit după ce‑am ieșit din facultate, am primit repartiţie pe lângă București, pentru că voiam să fac o a doua facultate, Critică de film și teatru. Mi se făcuseră și diverse legături : nepotul lui Deliu Petroiu ? presupun că știi cine este ? Un oarecare Dan Petroiu, care făcea facultatea la Timișoara și mi‑a fost antrenor de judo la un moment dat. S‑a lăsat de fizică, s‑a dus la București și‑a făcut Regia. Și mă pusese în legătură cu Litera, cu Potra, cu diverși? Așa că de unde eram, de la Doicești, săptămânal, sâmbătă‑duminică, eram la București. Numai că de acolo m‑au cam umflat, pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste.

(Ce făceaţi așa de rău ? Ce le‑aţi făcut ?) Asta‑i mai complicat de explicat. A fost un concurs de împrejurări. Știindu‑se că știu câteva limbi ? în momentul acela s‑a deschis fabrica de la Găești, care s‑a făcut în cuplărai cu englezii și francezii ?, au venit la mine doi indivizi, care mi‑au propus să lucrez pentru ei. Și să mă duc la Găești, unde ? știau că‑s nebun după cărţi? au spus : ?Poţi să‑ţi faci rost de ce cărţi vrei de la ei, poţi să faci ce vrei, să te încurci cu nevestele lor dacă ai chef, numai să ne dai raportul o dată pe lună?. Și cum la ora aia aveam? 29? 24 de ani, probabil că nu eram încă complet copt, am fost tentat, sincer să fiu. Nenorocirea lor, și a mea de fapt, este că mi‑au dat timp de gândire. Și în timpul ăsta de gândire am stat de vorbă cu niște oameni care gândeau ceva mai mult ca mine și care mi‑au spus : ?Vezi că, dacă intri pe mâna ăstora o dată, de acolo nu mai ieși?. Și când au venit să mă întrebe, în modul total lipsit de diplomaţie, care‑mi este caracteristic, am spus ?nu?, ?flit?.

Nu le‑a fost mare lucru să mă agaţe, eram în satul ăla nenorocit, am fost la Doicești, lângă Târgoviște, la o termocentrală. Eram singurul care avea legături cu străinătatea, singurul care primea corespondenţă de acolo. Mi‑au oprit corespondenţa cu o prietenă din București, fată de securist, dar cu care eu discutam complet liber, în deșteptăciunea mea. Și? m‑au arestat. Cel mai bun prieten al meu din copilărie a fost Gyuri Schwartz, a cărui primă carte, Martorul, este cartea procesului meu, ca un fel de scuză a lui. A declarat la proces exact ce‑au vrut ei, pentru că‑i era frică. A și recunoscut ulterior, nu în faţa mea, pentru că noi nu am mai stat de vorbă din clipa aceea. Am fost condamnat la șapte ani jumate. Mi s‑a spus : ?spor de intelectualitate? (râdem), ?că ești inte­lectual și n‑ai fi avut voie să gândești, să scrii și să spui și să faci aceste chestiuni?. Și‑am scăpat. A fost prima și probabil ultima oară în viaţa mea când am avut noroc că‑s evreu. Bunica mea era prietenă c-un secretar, ceva membru al Federaţiei evreilor din București, al cărui băiat era consilierul lui Golda Meir, care‑n ?72 a făcut o vizită în România. Și pe vremea aceea, atât la nemţi, cât și la evrei, când se venea, se venea cu o listă : ?Puneţi în libertate următoarele persoane...?. Ei, și eu am fost pe lista adusă de Golda Meir, așa am scăpat. După aia n‑am găsit post multă vreme.

(Dar cum a fost în închisoare ?)Nu uita că a fost o cu totul altă perioadă ; a fost între ?70 și ?72, când am fost efectiv luaţi, acolo mi‑am dat seama, doi‑trei pe judeţ, pentru a se da exemple și pentru a se speria lumea. (Dar erau numai evrei sau?) Nu, da de unde, nici vorbă, cred că erau doar doi evrei. Nici nu mai era de unde, în primul rând. Erau tot de ăștia cărora le umblase gura, erau ?Martorii lui Iehova?. (Că tot am vorbit de religie adineaori, este singura religie pe care n‑o înghit. I‑am văzut acolo și m‑am lămurit : sunt o adunătură de cretini, conduși de‑o bandă de escroci.) Erau câţiva boșorogi, niște legionari care uitaseră unde trăiesc. Efectiv, ţipai mai degrabă tu la gardian, decât gardianul la tine. Am avut cărţi, acolo am citit Buzura, de exemplu. Primeam România literară la fiecare vorbitor. Deci eram la curent cu ce apărea. Și mi se aducea de acasă. Și Buzura, nu Orgolii, ce‑a fost înainte de Orgolii ? Nu Vocile nopţii, nu Feţele tăcerii, care a fost ? (Triumfător.) Absenţii. Așa. Fuseseră retrase din biblioteci la ora aceea. Așa, mi‑au procurat‑o și mi‑au adus‑o. Și‑am primit‑o și‑am citit‑o. Acolo am citit Dostoievski complet. Nu mi‑a mers rău din punctul ăsta de vedere? (iarăși râdem, pentru că are o mimică extraordinară)... cultural. Fapt este că singurul lucru care mi‑a lipsit cu adevărat a fost libertatea. Ăsta este adevărul. A, bine, și mâncarea? ţinând cont că eu sunt un mâncăcios.