Să vă povestesc despre familia în care am crescut și despre evoluţia mea.

M‑am născut în 1928, la Oraviţa. Este un orășel din sudul Banatului, care a fost reședinţa judeţului Caraș. Tatăl meu era funcţionar de bancă și era fiul unui agricultor (ceea ce este mai rar întâlnit la evrei), care la rândul său a fost și el fiul unui alt agricultor. Eu nu i‑am cunoscut, nici pe străbunicul meu, nici chiar pe bunicul meu, căci au murit înainte de a mă naște. Făceau parte dintr‑o așezare care actualmente e orașul Făget. Pe atunci însă era comună. Pentru ascendenţa lor stă mărturie cimitirul, care există și la ora actuală. Deși nu mai există de mult timp nici un evreu, cimitirul este foarte frumos îngrijit și foarte liniștit, are mor­minte ale unor strămoși de‑ai mei care au murit acum două secole și mai bine, prin 1760, iar șaptezeci dintre ele sunt cele mai vechi morminte.

Tatăl meu a crescut într‑un internat din Timișoara. Liceul l‑a făcut în Timișoara, fiind elev într‑un internat reformat. Spun asta pentru că are importanţă în cele ce urmează. A dobândit o pregătire profesională foarte bună și o cultură generală ieșită din comun, oricum caracteristică acelor timpuri de la începutul secolului XX. A lucrat ca funcţionar de bancă, ajungând, prin transfer, și la Oraviţa, unde s‑a căsătorit. A trăit o viaţă lungă. A decedat doar de circa opt ani, la o vârstă care este matu­salemică, aproape de 90 de ani. S‑a bucurat de stimă și profe­sională, și generală, civică, din partea a foarte mulţi oameni care l‑au cunoscut.

Tatăl meu a fost un om foarte echilibrat și probabil că această cauză, plus performanţa lui profesională, a făcut să aibă mulţi prieteni și chiar mai mult de atâta, oameni care l‑au stimat.

Mama a murit acum patru ani, și ea la o vârstă apreciabilă, la 88 de ani împliniţi. Ea a avut o viaţă, mai ales o copilărie, marcată de faptul că părinţii ei au murit când a avut 4 ani și a crescut ca orfană de ambii părinţi. E adevărat, a fost îngrijită de un unchi, frate al tatălui, dar după ce a murit și acesta, mama a ajuns la Oraviţa, la o verișoară.

Mama, fiind cu această situaţie specială, a avut o sensibilitate deosebită faţă de suferinţa umană în general și, în legătură cu aceasta, a avut un deosebit simţ al dreptăţii. Nimic nu o reţinea să se manifeste și să ia apărarea când vedea o nedreptate care atingea pe cineva. Nu erau, nici unul, nici altul, practicanţi fervenţi ai cultului mozaic, adică apartenenţa lor la această religie s‑a rezumat la a respecta principalele sărbători : sărbă­toarea numită Anul Nou, care este în toamnă, în septem­brie, început de octombrie, o altă sărbătoare, numită ?Ziua ispășirii?, care este tot toamna, iar în primăvară era o sărbătoare respectată în cadru familial, care este echiva­lentul Paștelui. În afară de acestea, mai știam de ?Sărbătoarea luminii? sau Hanuca și de o sărbătoare care se numește ?Anul Nou al pomilor?.

Locuiam, așa cum v‑am spus, în această localitate, care avea o populaţie nu prea mare, iar din această populaţie un procent foarte mic era repre­zentat de evrei, adică sub unu la sută, or în această situaţie este de înţeles că evenimentele religioase erau sărbătorite strict în familie, sub forma unei atenţii deosebite pentru zilele respective. Însă evenimentele publice, respectiv religioase, ale majorităţii popu­laţiei erau cele din calendarul latin.