Mă numesc Iritz Ioan, sunt născut în 17 august 1929 în orașul Sânnicolau Mare. Provin dintr‑o familie de mici comercianţi. Atât bunicii din partea tatălui, cât și bunicii din partea mamei au fost comercianţi, din partea tatălui în Sânnicolau Mare, din partea mamei în Nădlac.

Am avut o copilărie nici fericită, nici nefericită, undeva în medie, până în anii instaurării dictaturii legionaro‑antonesciene. Acest lucru s‑a întâmplat în anul 1941, când, practic în primul moment, nu am mai fost primiţi la gimnaziu. Atunci treceam la gimnaziu după terminarea a patru clase ele­men­tare. Nu am mai fost primiţi la gimnaziu. Dar noi atunci nu am știut că peste zece zile vom fi aduși în Timișoara cu domiciliu forţat. Nici părinţii, nici bunicii nu au fost cine știe ce oameni înstăriţi pentru timpul respectiv. Au avut un magazin de sticlărie, dar s‑a trăit în mod decent. Bunicii din partea mamei au fost în aceeași situaţie. Ei au avut un depozit de cherestea și lemne de foc în Nădlac, nici ei nu au excelat, mai ales că erau mult mai mulţi copii, mama a avut trei surori și doi fraţi. Eu am avut un frate, care, din nefericire, acum trei ani a decedat în Israel. După 1941, în trei iulie, când noi am fost aduși în Timișoara împreună cu părinţii, cu domiciliu forţat, situaţia s‑a înrăutăţit în mod simţitor.

Am fost duși la gară, am fost urcaţi în vagoane de marfă și trenul nu s‑a oprit de la Sânnicolau Mare și până la Timișoara. Am luat cu noi o valiză, restul a rămas acolo. Tatăl meu a fost dus la muncă forţată
la Turnu Severin. Acolo a muncit la construcţii de căi ferate. Nu a fost pe front, nu a făcut frontul. S‑a întors de la Turnu Severin în
20 noiembrie 1941.

În afară de asta, tata, cât am trăit încă în Sânnicolau Mare, a fost luat de legionari de trei ori, a fost bătut bine, i‑au fost smulse unghiile de la degete, ca să scoată aurul și banii pe care, practic, nu‑i avea. Cei din Nădlac au fost aduși cu domiciliu forţat în Arad. Nu s‑a prea putut comunica cu ei pe urmă. După o perioadă de timp am reușit să comunic eu cu ei, adică eu făceam naveta cu ?steaua lui David? pe lănţișorul de la gât, ca să duc și să aduc știrile la bunicii din partea mamei.

Când am fost aduși în Timișoara, am fost înghesuiţi în curtea Comunităţii Evreilor, mii de oameni care cu chiu cu vai au reușit să primească fiecare câte o locuinţă, neîncăpătoare pentru persoanele care au fost. Noi am fost patru în familie și am avut o cămăruţă de 3x4 metri pătraţi, unde a trebuit să facem și bucătăria, să facem tot. Tata din primul moment a fost dus la muncă obligatorie, mama ocupându‑se de casă cu ajutorul Comunităţii și a celorlalţi evrei, care, într‑o oarecare măsură, ne‑au ajutat. Fratele meu a rămas la părinţi, iar eu am fost dat în custodie ? nu este cuvântul potrivit ? la o familie de avocaţi, cred că până în 1943 am fost acolo, primind mâncare, cazare și într‑o oarecare măsură și haine, ca să îi ajutăm pe părinţi.