(Aș vrea să revenim puţin la Banat. Aţi spus că părinţii erau din Timișoara, iar dvs. v‑aţi născut la Arad?) La începutul secolului bunicii și tatăl meu și unchii mei s‑au mutat de la Grabaţ la Timișoara. (Aveaţi multe rude la Timișoara, precis făceaţi drumul Arad‑Timișoara destul de des. Cum era Timișoara, cum era Aradul, care era diferenţa ?) Diferenţa era în sensul că aici era familie mai numeroasă, mătușa mea și cei doi unchi nu aveau copii, sigur că eu și fratele meu ? era o diferenţă de cinci ani între noi ? eram alintaţi și bineveniţi. Ei stăteau într‑o casă proprie în Fabric, o casă cunoscută, pe care eu, spre fericirea mea, am redobândit‑o anul trecut ? casa a fost naţionalizată pe nedrept, unchii mei fiind meseriași. Este însă într‑o stare foarte, foarte jalnică, și depun eforturi ca această casă a familiei mele, unde au crescut tatăl meu și celelalte rude, să fie refăcută, cu modestele mele forţe.

(Ce vă mai amintiţi despre familie, cum erau întrunirile de familie ?)Familia mea? Ei mergeau la templu doar cu ocazia marilor sărbători, deci nu erau de o religiozitate extremă, au păstrat datinile, se vorbea în casă nemţește, bunicul nu știa decât nemţește și scria numai cu caractere gotice. Era o casă deschisă și mi‑a plăcut mult că ? din cauza firii mele, deja ca și copil îmi plăcea forfota și îmi plăcea să stau între cei mari ? era o casă unde veneau oameni de diferite naţionalităţi, care s‑au înţeles întotdeauna bine, și faptul că în Timișoara, respectiv în Banat, nu erau probleme de naţiona­litate, de învrăjbire. Asta eu nu am învăţat‑o și nu am auzit‑o din cărţi sau din ziare, ci am constatat‑o pe piele proprie, atât în Timișoara, cât eram la rude, cât și în primii optsprezece ani, cât am trăit la Arad. (Ce vă mai amintiţi despre oraș, cum era Timișoara văzută cu ochi de copil ?) Știţi, un copil stă în casă. Nu erau discoteci pe vremea aceea încă, eram mai retras și mergeam la ștrand ? îmi aduc aminte de ștrandul vechi de la ?Turbine? pe atunci, unde este Uzina de Apă nr. 2 în momentul de faţă. Unchii mei mă luau și la restaurant. Erau mai multe, îmi aduc aminte... și pe vremea studenţiei, dar pe atunci nu aveam mijloace să le frecventez. Era bine­cunoscutul restaurant cu tradiţie ?Sári neni?, pe urmă erau câteva cofetării ale căror nume le scap iarăși, cu tradiţie. Se spune că bucătăria bănăţeană este și era o bucătărie foarte apreciată. Sigur, în anii studenţiei am cunoscut mai mult Timișoara, că doar am stat patru ani aici, nu am stat la cămin, nu am avut bursă, ci am stat în doi sau în trei într‑o cameră mobilată, cu alţi arădeni. La sfârșit de săptămână sau tot la a doua săptămână mergeam acasă, și marele ajutor din partea familiei mele din Timișoara era că în tot timpul studiilor mele am servit masa de prânz la dumnealor și după ce am plecat am mai primit și pachete cu alimente pentru seară.

Poate să facem iarăși un salt, la revenirea mea în ţară. Revoluţia din decembrie m‑a surprins în Germania, eram la concernul ?Hoechst? și, ca orice om, abia așteptam să mă pot întoarce în ţară, lucru care până atunci nu puteam să‑l fac. În acele zile m‑a ajuns și un mesaj al fostului meu profesor, domnul Cuiban ? de care am amintit și care între timp s‑a mutat la Ploiești ?, ca să încerc, la ?Hoechst? sau în altă parte, să organizez o acţiune de ajutor umanitar pentru laboratorul de chimie organică și grupa de cercetare pe care a condus‑o. După cum se știe, au fost două cutremure la Ploiești, au avut și un incendiu. Și mi‑a trimis o listă mare. Nu știam cum să mă apuc să organizez. M‑am adresat colectivului, departamentului, câţiva zeci de oameni, trebuie să vă spun cu mâna pe inimă că nimeni nu s‑a eschivat și fiecare a dat o sumă mică. Desigur, s‑au strâns câteva sute de mărci, care erau insuficiente pentru a organiza un ajutor substanţial, iar șeful departamen­tului a venit la mine și a spus că‑mi apreciază foarte mult patriotismul și elanul, dar nu este obiceiul să se facă astfel de colecte în incinta întreprinderii, ci în afară. Eu, zic, în afară nu prea am șanse. ?Păi, adresează‑te atunci șefilor mai mari de aici.? Zis și făcut. Mi‑am luat inima în dinţi și m‑am adresat unui director de cercetare care coordona departa­mentul și care știam și am simţit că‑mi aprecia activitatea profesională ? dacă n‑aș fi avut o activitate profesională mulţumitoare, nu mi‑aș fi permis să‑i cer ajutorul ? și, spre marea mea bucurie și satisfacţie, domnia sa a oficializat această acţiune. A numit un om de legătură căruia să mă adresez, a dispus și de o anumită sumă de bani, așa încât a pornit această acţiune. În acest concern uriaș, partea de cercetare era ca un orășel, unul din cele mai mari din Europa, și, sigur, cu schimbarea temelor de cercetare se schimbau și laboratoarele, se dezafectau laboratoare, și trebuiau aduse alte lucruri. Atunci când se închidea un laborator, mă duceam și eu, împachetam, duceam acasă în mica mea locuinţă. Între timp primisem o locuinţă mică, dar era într‑o clădire cu totul nouă, în mijlocul Frankfurtului, așa că, pentru mine, era suficient. (Trebuie să spun că am divorţat de soţie, după trei ani și jumătate a venit cu fiica mea în Germania.)  Am instalat pe balconaș, în bucătărie, în baie, materiale pe care le tot strângeam și veneam de două, de trei ori pe an și aduceam lucrurile cu mașina mea. Sigur, era un efort destul de mare, însă am avut o satisfacţie imensă. (Asta se întâmpla în ?90 ?) Din ?90, din ianuarie ?90, acţiunea, trebuie să vă spun, fără falsă modestie, continuă și astăzi. Între timp am înregistrat o mică firmă de intermediat tehnică de laborator, reactivi, sticlărie, aparatură măruntă în Germania, dar numai pe relaţia cu România. Venind din ce în ce mai mult în ţară, Centrul de Chimie mi‑a devenit oarecum un al doilea cămin. În momentul de faţă mă aflu cam 60, poate 70% din timpul meu în Timișoara, de zece ani nu am mai fost în Europa nicăieri și poate vă pot povesti un caz așa, mai hazliu. O doamnă din diaspora românească, destul de numeroasă, din Frankfurt, mi‑a spus la un moment dat : ?Domnule Temmer, noi te înţelegem, îţi înţelegem ardoarea, dar n‑ai fost nici la New York, n‑ai fost nici în Portugalia, n‑ai fost nici în Orientul îndepărtat și tot în România te găsim. Doar ţi‑ai trăit trei sferturi din viaţă acolo !?. La care eu am spus : ?Mult stimată doamnă, eu vă rog să nu limitaţi voinţa Domnului, poate mai am mai mult de un sfert de trăit !?. Sigur, ea nu a spus‑o cu răutate. Vreau să vă mărturisesc aici că mă simt organic legat de locul de unde am plecat, parcă simt în momentul de faţă că nici n‑am plecat. Am două patrii și sunt de părere profundă că numai cine știe de unde a plecat știe unde se îndreaptă. Dacă cineva poate, cu modestele sale forţe, să facă un mic bine, atunci în primul rând se cinstește pe el însuși. Eu sper ca la doua tinereţe a mea, de 71 de ani, bătuţi pe muchie, să mai am forţe ca să pot veni în mijlocul bănăţenilor, al altor colegi din ţară pe care îi vizitez, și soarta să fie milostivă să fiu relativ sănătos ca să mai pot conferenţia, cum am conferenţiat în trecut. Am energie suficientă.