(Asta s‑a întâmplat după război ?) Da, după război. În timpul răz­boiului au venit de la ţară în casă, dimineaţa, oameni cu sacul cu lapte, unt, smântână, brânză, și ai cumpărat tot. Noi n‑aveam probleme de mâncare. N‑aveam miel, dar probleme n‑au fost. Nimeni nu mi‑a spus nimic rău din prietenii mei români. Cu prietenii germani aveam probleme. Nu eu, personal, dar în general. Până atunci ne‑am dus la schi, la Muntele Mic, și tot ceea ce s‑a putut face am făcut împreună. La un moment dat, nimic nu s‑a mai putut face, și cu asta a trebuit să trăiești, și ai trăit cu asta. De ce ? Fiindcă aveai un fundament primit de la părinţi, cu care ai putut să trăiești. Dacă n‑ar fi fost fundamentul ăsta, pus între 20 și 30 de ani, atunci n‑ai fi putut să reziști.

(Credeţi că asta ţinea de cultură, de educaţie sau de un stil de viaţă ?) De tot. Ai putut să spui la un moment dat, dacă nu mai am bucătăreasă, pot să fac și singură ceva, n‑ai bani, mai vinzi ceva. Totdeauna erau oameni care erau bogaţi și totdeauna ai putut să vinzi. N‑ai avut probleme să vinzi. Și nici nu‑mi era frică. Numai pentru băiat îmi era frică, de când s‑a născut. Fiindcă eu zic că un copil nu întreabă dacă să vie pe lumea asta frumoasă. Așa că a trebuit să fiu aici pentru el, până când avea nevoie de mine. Și asta a fost valabil și în ce‑i privește pe părinţi, fiindcă eu așa am fost educată : nu a fost o zi de când am fost căsătorită să nu mă duc la mama și la tata.

(De ce v‑a fost frică pentru băiat ?) Nu știu. Frica timpului. El s‑a născut în ?35. Fiindcă tatăl lui a fost așa pesimist, fiindcă totdeauna a trebuit să ai frică de ceva. Așa era viaţa.

(Băiatul a avut de suferit în perioada asta ?) El nu știe c‑a suferit. Cred că nu știe. Că, dacă ar ști, atunci nu pot să‑mi închipui să fie așa de atașat de oameni. El zice că românii sunt un fel de oameni cu inimă așa mare cum nu găsești nicăieri. Asta‑i adevărat. Pentru că în Austria oamenii sunt mai puţin sinceri. Acolo [în ţară ‑ n.n.] nu. Cine îţi arată simpatie, ţi‑e prieten. [...]

(Ce școală a făcut băiatul ?) Vai de mine, știţi, dacă mă gândesc ce mult am trăit și ce multe s‑au întâmplat în viaţa mea, eu nici nu înţeleg cum încap toate astea într‑o viaţă de om. Ce bine că nu îmi amintesc așa multe ! Dar câteodată îmi revin lucrurile în minte, și atunci iau o carte și încerc să citesc sau pictez ceva, trebuie să fac ceva. (Aţi învăţat să și pictaţi ?) Da de unde ? Tot ce atârnă aici pe pereţi, eu am pictat. Mie‑mi face plăcere.

Băiatul a făcut liceul, dar a venit legea că nu poate face orice școală, trebuie să facă o școală de meserii.

(În timpul războiului ?) După război, pentru origine socială. Totul e un pic amestecat. A intrat la Electrică, lângă muzeu. Eu eram neno­rocită. Băiatul trebuia să se urce pe stâlpi și mi‑era frică să nu fie electrocutat. M‑am plimbat odată, nu știu de ce, în jurul liceului piariștilor, și acolo a fost o facultate. Acolo am văzut că toţi care vor să intre la o facultate trebuie să dea un examen de admitere sau așa ceva. M‑am dus acasă așa, emoţionată, și el a fost emoţionat. Dar foarte dezamăgit a fost soţul meu. ?Voi sunteţi nebuni, să intre la o facultate, dar are un post, să fie fericit că are un post !? Era un om foarte cumsecade, dar avea alt fel de a vedea lucrurile. Nu și nu.