Eram foarte tristă, foarte nenorocită că acum pleacă din Timișoara. N‑a plecat, fiindcă n‑a intrat, naturalmente. A început să se ducă la Operă, prin prietenii lui. Avea prieteni foarte buni. Era prieten cu Ciocârlie încă din școală și cu Salvator Stratu, care avea un frate medic la Timișoara. Cred că era preot tatăl lor.

Așa a intrat la Operă, pe ușa din dos. Când noi am primit plecarea, atunci el era așa de nenorocit, fiindcă începuse să facă o adevărată carieră la Timișoara.

Și când a ajuns la Viena, l‑a durut, cu toate că a intrat și aici la Volksoper și a început acolo cu asistenţii și a și făcut regie într‑un teatru aici la Viena, un teatru mic, dar totuși. Ar fi putut să termine, aici, la Viena, Politehnica, dar n‑a vrut.

Și eu am spus : ?Eu am un copil, și dacă un copil are o dorinţă să facă ceva și asta e canto, să facă și canto, dacă vrea?. Și așa a devenit director la Opera din Viena. E ceva ! [...]

(Cum a suportat tatăl dvs. perioada aceasta ?) Tatăl meu o primit pașa­portul ca să plece din ţară. Au primit acest pașaport ca să plece din România Bandi, fratele meu, Edith, cumnata mea, și mama cu tata.

(Locuiau împreună ?) Nu. Fratele meu s‑a dus la București și a fost arestat la București. Eu cu mama și cu tata habar n‑aveam ce s‑a întâmplat. Ne‑am dus la București. Când am coborât din tren, atunci cineva a venit la tatăl meu și l‑a arestat. Și mama a fost arestată.

(Și tatăl a fost arestat ?) Sigur, și închis. Mama mea a fost două sau trei săptămâni la Miliţie, la București. Șeful de acolo a stat în Mihai Viteazul la mansardă și era foarte bine cu părinţii mei. Erau oameni cumsecade, români, nici o problemă, dar el a făcut carieră. M‑am dus la el și‑am zis : ?Dar ne cunoaștem...?. A zis : ?Nu pot să fac nimic?. A spus mamei mele : ?Soţul dumnitale a spus totul, acuma trebuie să semnaţi și puteţi merge?. Atunci mama mea, care niciodată în viaţa ei n‑a trebuit să stea de vorbă pentru nimic, fiindcă totdeauna tata a făcut-o, a zis : ?Dacă soţul meu a spus ceva ceea ce el știe, de asta eu nu știu, nu pot să cred. Eu nu pot să semnez ce eu nu știu?. N‑a semnat. După două‑trei săptămâni a fost eliberată. Edith și cu cei doi copii au venit la o zi după arestarea părinţilor mei, eu am așteptat‑o la gară și am mers împreună la Miliţie, dar le‑a dat drumul. Fratele meu și cu tatăl meu au fost internaţi la Canal. (Asta a fost la prima arestare sau la a doua ?) La prima. (Vorbiţi de anii ?50‑?51 ?) Da. Fiindcă au bani în străinătate. (Asta era acuzaţia ?) Da. Nimeni n‑a spus nimic, totuși. Tatăl meu avea 78 sau 79 de ani. Așa s‑a ţinut, fantastic ! A venit după doi ani. (Au fost împreună ?) Da, și au lucrat. Tatăl meu a fost în lagăr cu generali, înalţi ofiţeri români, toţi arestaţi. Dar el a întreţinut moralul celor de acolo. Era foarte tare tatăl meu. (Fratele cum a suportat ?) Tot bine. Atunci au revenit. Tata la început, și fratele mai târziu. La un moment dat i‑au luat pe Bandi și pe vărul meu la Miliţie, și asta a fost ceva îngrozitor pentru fratele meu. Atunci a fost închis nu mai știu cât. (Era legat de evenimentele din Ungaria ?) Nu, numai de bani. (Au făcut percheziţii ?) Nimic. Au făcut percheziţii înainte, pe Mihai Viteazul. Părinţii mei s‑au mutat ; au rămas pe aceeași stradă, dar într‑o altă casă, și Bandi și Edith au stat în casa asta, în vilă. Acolo au fost percheziţii, mai multe ; niciodată nu s‑a găsit nimic. Numai nu ţi‑a fost frică că ar putea găsi ceva, ţi‑a fost frică doar că pune ceva. Asta era. E o mare diferenţă. Fiindcă n‑ai destui ochi, dacă vin mai mulţi nu poţi să vezi.