Sunt născut într‑un orășel din Moldova din fostul judeţ Neamţ, actualmente judeţul Bacău, orășel cu 20000 de locuitori de diferite naţionalităţi. În acel orășel exista și există și acuma cea mai mare fabrică de postav din ţară.

Sigur că acolo au venit diverși tehnicieni, specialiști în textile din Polonia, Cehoslovacia, Germania. O bună parte din ei erau evrei. De asemenea, cam 6‑7000 de cetăţeni ai orașului erau de alte naţionalităţi, dintre care 4000  erau evrei. Acolo era un conglo­merat de naţionalităţi, ca și aici, în Timișoara, și se desfășura o viaţă în care nu se punea problema naţiona­lităţilor. Evreii vorbeau cu nemţii, nemţii cu românii, evreii cu românii, și‑au însușit astfel fiecare limba celorlalţi.

Eu, de exemplu, am făcut școala primară la o școala germană de lângă fabrica respectivă. Sunt dintr‑o familie cu patru copii. Părinţii mei erau intelectuali. Noi toţi a trebuit să plecăm în diverse locuri la liceu după ce am terminat școala primară. Am făcut două clase de liceu la Piatra Neamţ, apoi, împreună cu fratele meu mai mare, care din clasa I de liceu plecase la București, unde aveam niște rude, am terminat la București. Acolo am prins perioada anului 1940, când au venit la guvern legionarii, în septembrie.

La București m‑am împăcat foarte bine cu colegii de liceu și ei cu mine. Era un liceu cu semiinternat, unde am dus o viaţă destul de adecvată pentru tineri ? mult sport, multă muzică. Era un liceu cu regim particular, în care se plătea o taxă ceva mai mare și în care se asigurau condiţii bune pentru învăţat.

Am avut colegi ai căror părinţi au fost oameni de marcă ; am fost coleg cu fiul lui Armand Călinescu, fost prim ministru, cu fiul gene­ralului Rădescu, care și el a fost prim ministru. Am avut și alţi colegi ai căror părinţi erau foarte bine situaţi. Deci, viaţa era bună, liniștită. Problemele au survenit când au venit legionarii la putere. Părinţii mei, din orășelul în care m‑am născut, au trebuit să se transfere la București, pentru că începuse o vastă campanie antisemită și aveau probleme. Tatăl meu fusese director de școală. Ne‑am mutat apoi la București, unde am dus o viaţă mai grea, tatăl meu a fost dislocat din învăţământ, atunci nu mai aveau voie evreii să fie în învăţământ. Eu și fratele meu a trebuit să dăm lecţii, meditaţii, la copii din clasele mai mici. De altfel și tatăl meu dădea ore, cu care am reușit să ne facem o viaţă de un nivel ceva peste mediu, până când au început necazurile.

În timpul războiului a trebuit să fim utilizaţi la munca obligatorie, pentru că nu am fost duși pe front. Eu, născut în 1925, am împlinit o vârstă care a dus la concentrarea mea la diverse munci obligatorii. Întâi și întâi, fiind mai mici, de 15, 16 ani, am fost mobilizaţi la construcţii de adăposturi anti­aeriene. Se spunea că dacă faci șanţuri‑adăpost este suficient să te aperi de bombardament, nu se știa cu ce tip de bombă se va arunca și că cine se adăpostește în șanţ poate fi îngropat de pământ. Tot Bucureștiul a fost împânzit cu asemenea șanţuri, făceam parte din așa‑zisele detașamente de apărare pasivă. O dată ce am împlinit 17‑18 ani, s‑a pus problema ca tineretul care nu merge pe front să participe la diverse munci obligatorii, astea erau așa‑zisele munci forţate. Eu și fratele meu ne‑am prezentat într‑o dimineaţă la Comisariatul Militar, pe atunci i se spunea Cercul Militar, unde ne‑au dat un răgaz de trei ore să mergem să ne facem bagajul, ne‑au spus să ne luăm haine pentru patru luni de zile. Asta se întâmpla prin iunie sau iulie, cam așa ceva, și din prevedere am luat și ceva îmbrăcăminte de iarnă și am fost duși la un detașament de muncă de construcţii de căi ferate.