Orice povestire despre sine implică relaţia cu celălalt din grupul apropiat sau mai larg, cu celălalt asemănător sau diferit. Ea este deci o formă de căutare identitară, de exprimare a anumitor opinii, credinţe, valori, pe care se întemeiază o existenţă individuală sau colectivă. Specificul unei relatări autobiografice e acela de a da expresie, implicit sau explicit, unui astfel de orizont de reprezentări, în relaţie cu împrejurări concrete de viaţă povestite, judecate, evaluate, interpretate retroactiv, în funcţie de evenimentele în care au fost prinse, de ceea ce a devenit sau crede că a devenit actorul lor de altădată, precum și de evenimentele prezente.

Secvenţe de viaţă cotidiană, de viaţă familială, socială, religioasă, evocând ambianţa unui cartier, a unui oraș sau un context naţional, un timp istoric, prind astfel chip și consistenţă. Confruntate cu complexitatea faptului trăit, o serie de locuri comune sau stereotipuri se văd demontate și se expun întrebărilor și problematizărilor, atât cât permite, desigur, răgazul povestitului. O povestire a vieţii înseamnă mai ales explorarea unui câmp de posibilităţi : detaliile, relatarea faptelor concrete ale trăitului, complexitatea implicărilor emoţionale urnesc percepţia din încremenirile ei și o fac să se deschidă sensului, sensurilor.

Cercetarea la care am participat în acești ani asupra memoriei familiale și a solidarităţilor create în jurul memoriei ne‑a oferit șansa deosebită de a explora teri­to­riul diferenţelor, după o perioadă în care ele au fost premeditat ignorate sau reprimate. Diferenţa etnică sau religioasă nu epuizează subiectul, dar ne‑a apărut ca evidentă, încă de la începutul cercetării, tendinţa de după 1989 a diferitelor grupuri și comunităţi constituite pe o astfel de bază de a‑și afirma această diferenţă, de a o redescoperi și reconsidera. Memoria, în diferitele ei forme, joacă un rol activ în astfel de căutări, iar cartea de faţă probează acest lucru.

Momentele de schimbări socio‑politice și culturale ? cum sunt și cele provocate de prăbușirea comunismului în 1989 ? sunt ocazii prielnice pentru astfel de exerciţii, pentru că ele implică de obicei ?rescrieri ale istoriei? și deci reconfigurări ale câmpului memorial, reorientări ale discursului despre trecut. Aspectul cel mai vizibil al acestei tendinţe îl constituie reinscripţionarea memoriei prin monu­mente sau plăci comemorative, redenumirea de locuri și străzi, schimbările în calendarul celebrărilor de diferite tipuri. Uneori, discursuri vechi se fac auzite în contexte noi, sunând ca un lucru știut dinainte, sau, dimpotrivă, apar brusc lustruite, cosmetizate după o retorică nouă, chiar dacă vocile care le pronunţă sunt aceleași, cunoscute dinainte de 1989. Ecouri ale acestor discursuri se fac fără îndoială simţite și pe terenul mult mai personalizat al narării propriei vieţi, dar o viaţă povestită este o încercare de a da coerenţă unei biografii pe care adesea timpul a hărţuit‑o în fel și chip și are ? prin chiar înscrierea ei în prezentul comu­nicării ? un caracter provizoriu. Ea surprinde trecutul, așa cum se lasă el dezvăluit în actul împărtășirii experienţei trăite unui interlocutor.