Pe soţia mea, care era exact cu patru ani mai tânără ca mine și era elevă la Liceul Israelit, am cunoscut‑o când eu am avut 19 ani și ea a avut 15 ani, dar ne‑am simpatizat foarte mult... în așa fel că, de exemplu, când avea 13 ani, în clasa a III‑a de liceu, pe cărţile ei de școală nu mai scria Washewei Barbara, care era numele ei de fată, ci scria Neumann Barbara. Noi ne cunoșteam, că eram și noi într‑o gașcă la vârsta res­pectivă. Noi locuiam vizavi de ea și ţineam legătura și prin telefon, și prin geamul deschis. În sfârșit... ne‑am simpatizat foarte mult și chiar la vârsta aia ne‑am hotărât să ne căsătorim atunci când o să fie cazul. Și iată că vremurile au început să aducă din ce în ce mai multe greutăţi, și în 1941, la 3 august, am fost ridicat de poliţie, la ora trei noaptea, cu arma încărcată la capul meu, și am fost scos din locuinţă, spre durerea mamei mele și spre supărarea tatălui meu. Am putut să duc cu mine numai strictul necesar, ce era nevoie, ca să mă ducă în lagăr, la lagăr de muncă obștească forţată.

La Nevoiești m‑au dus, unde am făcut calea ferată dintre Deva și Brad. Au fost foarte severi cu noi, parţial autorităţile române, care pot să spun că erau extraordinar de cumsecade, și parţial niște trimiși ai SS‑iștilor, ai armatei germane. Spre norocul meu, am fost acolo numai jumătate de an. În condiţii foarte grele am lucrat. Eram aproximativ 800‑1000 de evrei. Lângă noi, în dreapta, era un lagăr pentru unguri, care erau strânși tot ca și noi, pentru diferite motive, că deja, în ?41, în România nu prea se înţelegeau cu ungurii, și cei care erau atunci la guvern căutau toate motivele ca să‑i aresteze. În stânga noastră era o tabără de muncă cu prizonieri ruși. După aceea, spre norocul meu, am lucrat în meseria mea de mecanică fină și m‑am specializat când am ieșit de la școală, în ?39, în repararea cântarelor, iar ei căutau pe cineva care să se priceapă la reparat cântare mari, care cântăreau vagoanele.