După cum știţi, marţi, în 23 octombrie 1956 a început revoluţia din Ungaria. Sigur că această revoluţie a avut ecou în toate ţările fostului lagăr comunist, inclusiv la noi. Noi, ca studenţi la vremea aceea, sigur că ascultam și posturi de radio străine și eram destul de bine informaţi cu privire la desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Ceea ce ne-a frapat a fost faptul că de marţi până spre sfârșitul săptămânii, rușii n-au intervenit; de asemenea, erau unele informaţii ale Occidentului, în principal ale americanilor, care avertizau Rusia să se abţină de la intervenţie. Eram convinși că, dacă rușii nu vor interveni în Ungaria, revoluţia va avea câștig și-atunci sigur că mizam pe o extindere a acestei revoluţii și la noi. Eram convins, de asemenea și că se va extinde și în celelalte ţări comuniste, așa cum s-a întâmplat, de fapt și în 1989. Principiul acesta al dominoului a funcţionat și va funcţiona oricând, în situaţii similare. Adică, atunci când există un fond de nemulţumiri generale, când condiţiile permit izbucniri ale unor revolte, aceste revolte reușesc dacă nu se intervine din exterior. Și reușesc să se extindă și în alte ţări. Deci, pe acest lucru ne-am bazat.

La pregătirea adunării, colectivul coordonator a fost format din câţiva: Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Friedrich Barth, și cu mine. Noi eram în relaţii foarte bune, eram foarte solidari unii cu ceilalţi. Fiind și căminiști, solidaritatea s-a accentuat și mai mult. Locuiam în camere de cămin învecinate, eu cu Nagy și Balaci, iar în cealaltă cameră, Stanca, Baghiu și Barth. Alături de noi erau Valentin Rusu și Axente Țerbea, deci eram oarecum grupaţi.

Eu am fost cel cu iniţiativa, iniţiatorul, de fapt, aceasta mi se și impută în dosarul penal, Stanca a fost ?ideologul?, iar Baghiu organizatorul, cu organizarea propriu-zisă. Eu eram convins că trebuia să găsim un mod de a începe ceva, adică să avem un pretext pentru a ne putea spune păsurile și de a vedea care e reacţia pe de o parte a colegilor și, pe de altă parte a populaţiei, dar eram convins că marea majoritate a colegilor și a populaţiei se va atașa mișcării noastre. E adevărat că populaţia nu a avut timp, deci, reacţia în general a populaţiei este mai lentă ? s-a dovedit și în 1989. Populaţia nu reacţionează foarte prompt, ci le trebuie oamenilor să acumuleze anumite revolte interne ca să poată izbucni.

Anul nostru, anul V, a fost unul mai deosebit. În vara lui 1956 am făcut o excursie prin ţară, care a fost organizată, în principal, de Baghiu. Acesta era și motivul pentru care tot mergeam la el în cameră, pentru că el avea deja un pic de experienţă. În afară de asta, Stanca și Baghiu aveau funcţii în UTM și, deci, alte posibilităţi din punct de vedere logistic, ca să spun așa...

Atmosfera era creată. Pe asta ne-am și bazat. Eu am fost cel care a insistat să organizăm în decurs de doar două zile, ceilalţi au spus că timpul e prea scurt... Era duminică seara, în 28 octombrie când ne-am hotărât și am stabilit datele concrete pentru 30 octombrie. Timpul trebuia să fie cât mai scurt pentru ca Securitatea să nu afle, deci abia marţi dimineaţa urma să facem convocarea. Luni îi anunţasem doar pe cei care erau complet de încredere, colegi pe care puteam conta și, într-adevăr, s-a dovedit că niciunul nu ne-a turnat, astfel că Securitatea nu a aflat nimic până marţi.

Am hotărât duminică să avem și un memoriu, iar Stanca l-a redactat pe baza celor discutate de noi. Nici eu, deși cunoșteam în mare parte punctele memoriului, vă spun sincer că nu am apucat să-l citesc înainte. Am fixat ora două pentru ședinţă tocmai fiindcă atunci ieșeau muncitorii din întreprinderi ? asta era o idee. A doua era să mobilizăm toţi studenţii din Timișoara, iar pentru asta am spus: ?Toţi cei care au cunoștinţe la celelalte facultăţi, să ia legătura cu ei!?. Așa am și făcut. Și am reușit. Marţi seara, când m-au aresatat, eu eram într-o stare euforică extraordinară că am reușit, astfel că, atunci când m-au bătut, nici nu am simţit bătaia. Atmosfera din după-amiaza aceea a fost de așa natură, încât am zis: Orice s-ar întâmpla, a meritat!

Trebuia să ne întâlnim într-un final cu toţii... Unii au fost cu ideea ca Electro și Construcţiile să se adune la ei. Într-adevăr, așa s-a și întâmplat și au venit de acolo încolonaţi spre noi. A mai fost ideea să luăm legătura cu celelalte centre universitare. Eu ar fi trebuit să iau legătura și cu Bucureștiul, unde aveam prieteni foarte buni, dar nu am mai apucat să-i anunţ.

La ideea cu armele am renunţat pentru că, deși am încercat să luăm legătura cu armata mai serios, nu puteam să ne bazăm pe nimic. Nu aveam nici un suport. Povestea cu armele a fost luată în calcul tot duminică; au fost discuţii lungi: toată după-amiaza și seara până noaptea târziu. Intram dintr-o cameră în alta, la Baghiu, la Valea (Valentin Rusu), ca să vedem pe cine ne putem baza. Am decis să ne întâlnim marţi pentru că altfel nu am fi reușit, s-ar fi aflat...

Atmosfera era pregătită. Cei pe care i-am anunţat au fost entuziasmaţi! Eu am fost să anunţ colegii de la Facultatea de Chimie și de la noi, de la Mecanică. Mergeam în pauză, după ce ieșea profesorul de la oră și anunţam ședinţa de la ora două, așa cum o fixasem noi.

Noi am încercat să canalizăm discuţiile și am fost obligaţi să luăm cuvântul de mai multe ori, pentru a ajunge la esenţă, pentru a aduce la linia principală toată manifestarea. Fiecare aveam câteva puncte pe care trebuia să le susţină. Eu m-am axat pe trei probleme, care, de fapt, se regăsesc în memoriu: prima se referea la comerţul dezavantajos pentru România. A două problemă a fost ca salariile să fie corelate cu bursele noastre. A treia propunere se referea la libertatea presei și a cuvântului, prevăzută în Constituţie, dar care nu se respecta. Eu am insistat să fie trecută în memoriu, în continuarea acestuia. Și, bineînţeles, făceam apel la revenirea la discuţiile generale, adică axarea pe anumite probleme principale.

Credeam că vom avea timp să luăm legătura cu celelalte centre universitare. De pildă, Gheorghe Pop  trebuia să plece spre Cluj, iar Aurelian Păuna a fost arestat cu memoriul la Arad. După plecarea autorităţilor, s-a format un comitet din colegii noștri, iar lui Păuna i s-a strecurat memoriul... Păuna nu a fost în grupul nostru de organizare, dar datorită temperamentului lui, s-a impus și ajuns pe scenă în sala cantinei, a citit memoriul, care a rămas la el. Urma să-l multiplice și să-l trimită pe de o parte, organelor guvernamentale de-atunci și, pe de altă parte, în străinătate. Am zis că trebuie să facem ceva ca să vadă străinătatea că și noi ne mișcăm și, dacă e ceva, să putem să ne atașăm Ungariei, dacă cumva scăpau de ruși și de comuniști.

Am aflat că suntem înconjuraţi, că sunt tancuri pe-afară, că nu ne mai lasă să plecăm... Deja știam cam ce ne așteaptă. Când a venit colonelul Negrea cu o listă, am fost printre cei șapte duși direct la Securitate. Pe ceilalţi i-a dus la Becicherec.

 



[1] Caius Muţiu este născut la 18 ianuarie la Oradea. Interviul a fost realizat  în Timișoara, la 4 martie 1998